SPORT 20 septembrie 2011

Orban Barra Gabor din Sfântu-Gheorghe este campion naţional la bike-trial [FOTO – VIDEO]

de Monica Vrânceanu | 295 vizualizări

Tânărul crede că ar putea deveni și campion mondial... dacă ar avea susţinere

Bike-trial-ul sau jocul în aer pe două roți este pe cât de periculos pe atât de fascinant, însă puțini știu că acesta este un adevărat sport care, chiar dacă la noi în țară este prea puțin cunoscut, în alte țări europene precum Ungaria sau Franța este un sport apreciat care beneficiază inclusiv de campionate naționale interne.

Pe Orban Barra Gabor - sau Gabi, cum îi spun prietenii, cred că l-a văzut fiecare dintre noi măcar o dată făcând fel de fel de acrobații pe două roți. El este unul dintre cei câțiva băieți care, mai ales în zilele de vară, oferă adevărate spectacole de bike-trial în Piața Mihai Viteazul sau în fața Hotelului Bodoc. Tânărul, în vârstă de numai 22 de ani, nu este însă doar un simplu practicant al acestui sport, el fiind chiar campion național la bike-trial, în 2007. Pe atunci, România încă mai avea un campionat intern de bike-trial, însă vremurile s-au schimbat și acum practicanții acestui sport își găsesc tot mai greu locul în competițiile interne – aproape inexistente, ceea ce le face grea participarea la competițiile internaționale. Despre acest sport am stat de vorbă chiar cu Gabi, care ne-a povestit cam tot ceea ce e de știut atunci când vine vorba de săriturile în aer... pe bicicletă.

-       Spune-ne cum a început pasiunea ta pentru bike-trial și ce anume te-a determinat să urmezi acest drum?

-       Am descoperit bike-trial-ul în urmă cu vreo zece ani, îmi amintesc că era de Zilele orașului și niște tineri mergeau într-o roată. Atâta am înțeles atunci, că mi-a plăcut foarte mult ideea, așa că am încercat și eu să stau într-o roată a bicicletei și am învățat astfel să-mi mențin echilibrul. După aceea, a venit internetul și atunci am început să aflu tot mai multe despre acest sport care în restul lumii are o vechime de vreo 30 de ani, iar în România numai de vreo 15. Pe Internet am văzut videoclipuri de bike-trial ale unor băieți din Franța sau America, iar astea toate m-au inspirat să învăț și eu. Până la urmă, am învățat totul singur, fără antrenor, pe străzile orașului, mereu încercând o mișcare, o figură nouă.

-       Dar dacă voiai neapărat să faci un sport... nu era mai simplu să alegi fotbalul, de exemplu?

-       Nu, fotbal poate face oricine – nu e greu să alergi după o minge, să șutezi, iar să alergi... Bike-trialul este însă altceva, este un sport artistic, ca să spun așa. Sportul acesta îți pune la lucru imaginația și te învață să ai echilibru, control asupra bicicletei... și te mai învață că mereu trebuie să fii mai bun, pentru că îți impune antrenamente zilnice.

-       Ce au spus părinţii tăi în momentul în care ai luat în serios sportul acesta? Nu le-a fost teamă că-ţi rupi oasele, că-ţi spargi capul...?

-       La început da, le-a fost frică. Dar am încercat să le explic că dacă e să pățesc ceva rău asta se poate întâmpla și când merg pe stradă ca orice alt om normal. Riscurile sunt relative, în orice caz... Iar în acest sport, dacă respecți regulile și ești atent, nu pățești nimic... e normal să fie și accidente, dar nu sunt atât de periculoase dacă înveți că trebuie să știi când să cazi, dacă înveți să porți echipamentul. La început cădeam și eu mai mult, acum mai rar, dacă văd că e vreun pericol, atunci las bicicleta să cadă și mă salvez – bicicleta se poate repara sau înlocui... însă cu corpul meu nu e chiar atât de simplu, că nu poate fi înlocuit și gata.

-       Care au fost reacţiile oamenilor, văzându-te că faci figuri de acrobaţie pe două roti?

-       E și asta o problemă, pentru că nici acum, dar mai ales nici atunci, oamenii nu prea au înțeles acest sport. De asta, în vreme ce unii ne ignoră sau dimpotrivă, se opresc și ne aplaudă, alții se iau de noi, ne ceartă că facem zgomote sau că stricăm asfaltul – cum am putea să stricăm astfaltul, cu roțile bicicletelor? Oamenii sunt ciudați, au fost unii care au spus că noi am distrus Piața Mihai Viteazul... În fine, avem și un spațiu de antrenament-învățare la Societatea de Drumuri și Poduri, unde am amplasat paleți de diverse înălțimi și unde am mai avea nevoie de niște pietre mai mari, ca și stâncile, tot pentru exerciții. Vom vedea cum vom rezolva și aspectul acesta, poate vom cere sprijinul Primăriei.

-       Cum ai ajustat bicicleta pe care lucrezi acum?

-       Ca orice novice, sigur că am început cu o bicicletă normală – cu șa și schimbător, pe care am modificat-o în timp, pentru a se plia pe nevoile mele. Apoi, în 2007, am primit sponsorizări de la diverse firme din țară și străinătate. Oricum, o bicicletă necesară sportului meu costă în jur de 3.500 de euro, eu am reușit să semnez o sponsorizare cu o firmă franceză, care acoperă jumătate din valoarea bicicletei, deci restul trebuie să pun de la mine oricum. Restul acesta încerc să-l atrag prin sponsori, dar este foarte greu, puțini fiind cei care înțeleg că vorbim despre un sport și nu despre un simplu joc. Înainte de orice, o astfel de bicicletă nu are șa și nici schimbător – trebuie să fie cât mai simplă și foarte ușoară, pentru a se putea face exerciții cu ea, de asta e atât de scumpă. Mai sunt însă și alte costuri – casca, pantofii speciali, echipamentul total – câteva sute de euro.

-       Povestește puţin despre momentul 2007, când ai câștigat titlul de campion national și ceea ce a urmat apoi.

-       În primul rând, acela a fost ultimul an mai bun, deoarece Federația Română de Ciclism a organizat atunci Campionatul Național de Trial. Momentul în care am câștigat titlul de campion național a fost frumos și emoționant, desigur, mă antrenasem mult, am pus pasiune... și s-a întâmplat pur și simplu și a venit ca o răsplată a muncii mele. De atunci însă, din cauza banilor probabil, nu s-a mai organizat așa ceva și tocmai de asta nu avem o echipă națională, drept pentru care nu pot participa în multe dintre competițiile externe – Campionatul European sau cel Mondial. De asta nu pot participa decât la Cupele Europene de Trial, care se țin în Franța, Belgia... deci trebuie bani. Am ajuns anul trecut la Cupa Europeană de la Balaton, am luat locul III, iar premiul a fost undeva la 150 de euro, deci cam cât am cheltuit. Alte țări au grijă însă de acest sport, în Franța se ia în serios, sportivii au sponsori și primesc biciclete gratis... Ca să nu mai spun că cei care fac performanță își permit să aibă o bicicletă de concurs și una de antrenament, nu ca mine, care cu aceeași bicicletă mă antrenez și merg la concursuri... Mie, dacă mi se strică bicicleta, pot sta să mă uit la ea, că nu mai am alta de schimb... și nici bani pentru alta. Revenind strict la întrebare, mare lucru la nivel național nu a mai prea urmat, căci nu prea se fac competiții. Anul acesta au fost doar trei – deci foarte, foarte puține. Cred că din cauza lipsei de bani nici Federația Română de Ciclism nu prea face nimic pentru noi.

-       Mai avem în oraș pasionaţi de un asemenea sport?

-       Da, mai este un băiat care are potențial și pe care îl iau la competiții cu mine. Sigur, mai sunt și băieți mai mici, adolescenți, care încearcă și ei să învețe... dar nu prea au biciclete și nici nu au continuitate pentru a-și pune bazele necesare aspiranților la concursuri. Vedeți, la noi în țară sportul acesta nu e luat în serios, dar în alte țări, cei care vor să-l practice au șansa de a avea finanțări de la autoritățile locale, sponsorizări serioase, cluburi cu antrenori... e altceva. Dar avem și în țară oameni dedicați, după cum și afară sunt unii rideri foarte buni – iar acesta este un alt aspect care-mi place la bike-trial, faptul că te poți cunoaște cu campionii, că poți vorbi cu ei, poți cere sfaturi... e un sport în care oamenii sunt deschiși, nu se înconjoară de faimă și atât.

-       Ce ne poţi spune despre sponsori?

-       Am câțiva, unii din Franța, alții din țară. Unii mă ajută cu bani, alții în diverse alte moduri – prin spațiu de antrenament la sală, prin sponsorizare de echipament... Eu am mai lucrat în diverse locuri, iar cu banii câștigați mi-am mai achiziționat ce am avut nevoie pentru bicicletă și echipament. În anii trecuți, sponsorii m-au susținut mai mult, acum criza s-a simțit și la ei. Ideea e că nu am sponsori permanenți, ceea ce e greu... din cât am socotit eu, cu doi-trei sponsori care să dea 50-100 de euro pe lună, cred că m-aș descurca, căci nici eu nu stau doar să aștept, plus că... mă mai susțin și părinții, trebuie să recunosc.

- Care e nivelul cel mai înalt pe care l-ai putea atinge, ce planuri de viitor ai?

- Dacă aș avea susținere, cred cu tărie că aș putea deveni și campion mondial. Dar în România e mai greu, pentru că suntem la ani lumină față de alții... și asta mă influențează și pe mine. Oricum ar fi... nu renunț și e clar: trialul e viitorul!

Distribuie articolul:  
|

SPORT

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.