Am citit zilele trecute o chintesenţă a suferinţei: „Sacrificiile au sensul lor“. Vorbele astea înţelepte ca un şiş ruginit scos din pantof într-o celulă de puşcărie aparţin unuia care ştie ce înseamnă şişul, celula, puşcăria. A fost condamnat la 10 ani, a ieşit mult mai devreme, după care s-a autodenumit „sacrificat“. Dan Voiculescu este „sacrificatul“ epocii Băsescu, epocii Iohannis şi-al „statului paralel“. Este şi sacrificatul „presei independente“ de partid, de tipul Antena 3 sau România TV. Ne-o spune alt sacrificat, puneţi dv. ghilimelele, Mihai Gâdea. În traducere liberă: aceşti oameni s-au ridicat împotriva nedreptăţilor şi a „statului paralel“ şi-au avut de suferit. Dar fără ei am fi pe nicăieri...

Mi-aş dori să observaţi un lucru: cei care fură şi sunt condamnaţi de instanţele judecătoreşti, cei care fac evaziune fiscală, cei care păgubesc statul în diferite feluri, aproape toţi aceştia sunt nişte îngeri. Nişte expresii fidele ale nevinovăţiei de partid, de presă, de afaceri. N-au nicio treabă cu corupţia, cu micile şi marile învârteli pe banii statului, adică pe banii noştri. Sunt inocenţi „sacrificaţi“ pe altarul politicii de „statul paralel“.

Că zice asta Dan Voiculescu acompaniat de Gâdea, ar fi de înţeles, chiar dacă în mintea unor oameni normali e greu să încapă inversarea asta de roluri: cei buni sunt condamnaţii şi inculpaţii, cei răi sunt procurorii şi judecătorii care-i cercetează şi, eventual, pedepsesc cu ani de închisoare. Dar uite cu ce alegaţii ne pricopseşte un ditamai ministru al Justiţiei, Tudorel Toader: „Va trebui să avem un tablou al românilor care au avut de suferit“, zice onorabilul. Adică să-i punem pe-o listă neagră pe procurorii ale căror dosare nu s-au soldat cu condamnări.

Stai şi te cruceşti: ce-o fi vrând să spună acest tovarăş? Că toţi cei cercetaţi de procurori ar trebui să primească şi nişte condamnări de la judecători? Asta să fie democraţia pe înţelesul Toader-Dragnea-Dăncilă-PSD-ALDE? E o gândire pur comunistă: eşti cercetat, eşti vinovat. Păi, atunci, ce rol mai au judecătorii? În mintea mea, şi sper că în a multor altora, tocmai faptul că judecătorul nu este de acord cu procurorul şi nu condamnă automat un om pe care procurorul îl acuză înseamnă democraţie şi normalitate. Tocmai asta îl poate face pe om să aibă încredere în actul de justiţie. Care nu este întotdeauna dreaptă, aşa e, dar nici nu poate fi câtă vreme sistemul e format din oameni. Care pot greşi, pot fi slab pregătiţi, pot fi supuşi politic. De-aia ai nevoie şi de procurori, şi de judecători, d-le ministru. Ca să nu fii la cheremul unei singure minţi îmbârligate sau înfierbântate. Sau proaste, pur şi simplu.

Vă spuneam încă de-acum vreun an: vom ajunge să ridicăm monumente în cinstea „celor care au avut de suferit“ de pe urma Justiţiei după anul 2000. Încă patru ani cu PSD-ALDE-Voiculescu-Antena 3-România TV şi treaba-i ca şi făcută. Până atunci, ne mulţumim cu „tabloul“ dorit de ministrul Toader. Pe care nu-l interesează victimele adevărate, ale luptei împotriva comunismului sau ceauşismului, dar e foarte impresionat de văicărelile amicilor politici condamnaţi sau pe cale de.

E ruşinos pentru el şi jignitor pentru cei care chiar au avut de suferit luptând împotriva dictaturii. E jignitor, la urma-urmei, pentru noi toţi, care suntem obligaţi de situaţie să-l ascultăm sau să-l privim. Jignitor şi total dezagreabil.