Mi-a plăcut imaginea de grup: Dacian Cioloş, înconjurat de lideri ai Opoziţiei parlamentare, asistat părinteşte de actorul octogenar Victor Rebengiuc, vorbind despre lansarea unui nou partid politic, desprins din Platforma 100. O umbră de speranţă, de revenire la normalitate. În fond, Cioloş a însemnat şi-acum doi ani speranţă şi normalitate. Doar că, fără o bază numită partid, s-a ales uşor praful de bunele lui intenţii în anul de guvernare care i-a fost permis.

Dacian Cioloş a învăţat mult din experienţa acelui an. A învăţat mult şi din alte experienţe europene, absolut necesare unui premier care vrea să performeze în interesul ţării, nu al său personal sau al găştii politice din care face parte – aici, cred că sunt destul de clar, e vorba de tot ce înseamnă PSD şi înaintaşii inventaţi de Ion Iliescu. Despre ultimul din seria asta neagră nici nu merită să amintesc, ce premier poate fi acela care n-are o relaţie amicală nici măcar cu un amărât de card, ce să mai zic de cultură economică, financiară, bancară etc.?! Aşa, mi-am amintit, Mihai Tudose îl cheamă pe acest premier atipic, ancorat parcă în alt secol.

Cel mai des aud următoarea întrebare: „Şi cu cine ai vrea tu să votez? Nu te uiţi ce slabi sunt ăştia din Opoziţie, care-i diferenţa între social-democraţi şi liberali sau userişti? Acelaşi drac, toţi sunt o apă şi-un pământ!”. Aş găsi o groază de nuanţe care să-i separe pe unii de alţii, dar argumentele nu mai sunt ascultate, nu mai e timp. Aşa încât, apelez la ceea ce ne oferă Dacian Cioloş: uite un partid nou, construit de o mână de oameni oneşti, care te poate ajuta să ai cu cine să votezi. Un partid construit cu migală şi răbdare ardelenească, în care sper din tot sufletul să nu-şi găsească loc amatorii de chilipiruri politice şi ţiitorii de umbrele...

E mare nevoie de o alternativă la un PSD eminamente toxic, iar afirmaţia asta este argumentată de tot ce se-ntâmplă acum în spaţiul public. Politicienii Puterii îşi bat joc de Constituţie şi de legi, adică de oameni şi de ţară. E un dezmăţ politic cumplit, căruia îi rezişti cu greu – de-aici tot mai multele plecări ale românilor oriunde văd cu ochii în lumea asta largă. Te simţi presat, batjocorit, umilit, agresat, redus la zero. Un amărât din rândul milioanelor de amărâţi care formează grosul electoratului, „pulimea” pe care nimeni nu vrea s-o recunoască, dar de care aproape toţi se folosesc cu neascunsă mândrie patriotică pentru a-şi acoperi fărădelegile, incompetenţa şi hoţia: „Bă, pe noi ne-au votat 3 milioane de oameni, avem super-majoritate parlamentară, lor le suntem datori”. Ceilalţi 10-12 milioane de români nu mai contează, ei n-au majoritate în Parlament, deci sunt ai nimănui. Pe-aici se aşează gândirea politică profundă a liderilor PSD-ALDE. 

De-aia ţara asta are acută nevoie de Dacian Cioloş şi de partidul lui. Am văzut unde ne-au adus 30 de ani de guvernare influenţată decisiv de Iliescu şi urmaşii lui politici. Au plecat bătrânii, au venit tinerii social-democraţi dar proastele obiceiuri au rămas aceleaşi: să furi pe rupte în numele şi cu binecuvântarea Partidului. Cam asta-i esenţa politicii de stânga promovate din 1989 încoace, care i-a molipsit oarecum şi pe liberali, dar care n-a apucat să-i atingă pe userişti şi nici pe miniştrii cu care Dacian Cioloş şi-a încheiat anul de guvernare.

Există, desigur, şi reţineri: de ce să mai aduci un partid pe partea dreaptă, unde oricum sunt prea multe şi voturile se împart. Fenomen cunoscut drept „canibalizare”. Păi, canibalii sunt la modă, în Japonia super civilizată s-a deschis primul restaurant în care se găteşte şi se consumă carne de om... Trecând peste, românii au mai multă nevoie ca oricând de alternative. Nu doar la PSD, ci şi la PNL. Aşa că apariţia unui nou partid de dreapta se justifică. Dacă va reuşi să-şi formeze şi în teritoriu structuri puternice şi eficiente, atunci vom putea spera că se schimbă ceva în politica românească. Dacă nu, vom fi condamnaţi să rămânem multă vreme sub papucul otrăvit al unui partid profund toxic.

Am înţeles că noua formaţiune politică s-ar putea numi Partidul România Europeană. Da, de ce nu?!