Interviu cu regizorul Nagy Botond, marele câștigător al Festivalului Național de Debut în Regie de la Sfântu Gheorghe - „D-Butan-T”

Regizorul Nagy Botond, originar din Brașov, absolvent al Liceului de Arte „Plugor Sándor” din Sfântu Gheorghe, a obținut locul 1 la Festivalul Național de Debut în Regie, „D-Butan-T”, ediția a II-a, desfășurat în reședința județului Covasna, în perioada  30 octombrie – 4 noiembrie. Tânărul artist în vârstă de 24 de ani a absolvit în 2015 Universitatea de Arte din Târgu-Mureș, la clasa regizorului Bocsárdi László. În ultimii doi ani a colaborat cu mai multe teatre din Transilvania, printre care Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, Teatrul Independent ArtSCAPE din Baia Mare, Teatrul Național Târgu-Mureș și Teatrul „Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe. Acum, ca urmare a clasării pe locul 1 la „D-Butan-T”, Nagy Botond va avea o colaborare și cu Teatrul „Andrei Mureșanu”, despre care spune că o așteaptă cu emoție datorită faptului că aici, la Sfântu Gheorghe, s-a convins că regia este pentru el calea de urmat.

Dar asta nu îl face să toarne numai vorbe de laudă la adresa reședinței noastre de județ. Nagy Botond este un artist care spune că sinceritatea și implicarea sunt atribute fără de care nimeni nu are ce căuta în lumea din care provine, respectiv cea a teatrului.

Despre acestea și multe altele, în interviul care urmează, realizat la „cald”, chiar după decernarea premiilor din cadrul „D-Butan-T”.

- Dincolo de CV-ul pe care l-am și văzut în cadrul acestui festival, ce trebuie să știe sau ce vrei să știe oamenii despre tine, regizorul Nagy Botond?

- Mi-aș dori să știe că îi aștept să vină la spectacolele mele. Atât.

- Ce ne spui despre „Oneghin”, spectacolul cu care ai obținut marele premiu în cadrul „D-Butan-T”?

- A fost o întâlnire la care eu țin foarte mult, pentru că este a doua oară când lucrez cu compania Figura Stúdió din Gheorgheni, despre care cred că are o energie și o viziune asupra teatrului, asupra creației, care mie mi se pare foarte sinceră și în același timp foarte simplă. În ceea ce privește spectacolul „Oneghin”, acesta este un text pe care l-am ținut cumva în sertar de mai mult timp, dar pe care mi-am dorit foarte mult să îl fac. Am avut plăcerea și norocul să întâlnesc oamenii potriviți alături de care am putut să ducem la capăt o poveste care sper să nu lase pe nimeni călduț. Spectacolul s-a mișcat în două extreme. Nu cred că treaba mea ca regizor este să fac spectacole care să placă tuturor. Doamne ferește!

- Cum a fost festivalul „D-Butan-T” și de ce ai ales să vii cu spectacolul „Oneghin” aici?

- Festivalul acesta chiar mi-este foarte drag. Îl aștept cu drag de fiecare dată. Anul trecut am fost cu spectacolul „All over your face” cu care Paula Rotar a luat premiul cel mare. Într-adevăr, a fost o atmosferă prietenoasă, caldă, intimă, o atmosferă care începe tot mai mult să dispară din relațiile noastre de toate zilele. Este un festival la care pot să spun că țin foarte mult și la care îi doresc să fie de la an la an și mai proaspăt și mai îmbucurător și mai palpitant și mai deranjant. Am ales spectacolul „Oneghin” pentru acest festival deoarece am simțit că în momentul de față se potrivește ca estetică și conținut, fiindu-mi foarte apropiat, dar în același timp foarte îndepărtat de stilul celorlalte spectacole pe care le-am făcut până acum. În plus, acest spectacol a fost prezentat mai ales pentru public maghiar din Ungaria și din țară, așa că am fost foarte curios să văd reacția publicului român, care în multe situații mi se pare mult mai sincer decât cel maghiar.

- După cum ai spus și tu, anul trecut la „D-Butan-T” ai venit cu un spectacol foarte bun, care i-a adus Paulei Rotar locul 1. Anul acesta ai reușit tu însuți să fii pe podiumul aceluiași festival-concurs. Ce crezi că îi place juriului la spectacolele tale?

- Oricât am privi, jurizările sunt ceva subiectiv. Mie nu mi se pare nici corect, nici adevărat ca prin prisma a cinci oameni să se decidă un clasament. Nu îmi plac clasamentele și cred că acestea sunt problema, printre cele mai mari aș spune, din societatea noastră. (...) Arta și teatrul nu sunt curse de cai. Fiecare își merge pe drumul lui. Un premiu este ceva foarte de moment și trecător, exact ca o aventură de o noapte  sau un bulgăre de zăpadă primit între ochi. Nu cred că trebuie să îi dăm importanță mai mare decât are. Aceasta este forma în care s-a desfășurat acest festival și atât. Pentru mine premiul cel mare a fost că am putut să fiu prezent cu spectacolul acesta și că am putut să iau parte, în calitate de spectator, la show-urile colegilor mei. În rest, premiile oricum o să se prăfuiască pe raft.

- Câștigarea locului I ți-a adus totuși o colaborare cu TAM. Ce pregătești, la ce te-ai gândit, la ce să ne așteptăm?

- Cu siguranță nu o să fie un spectacol cuminte. Aștept foarte mult să lucrez cu echipa asta. De fapt, datorită acestui teatru m-am apucat de regie. Vorbesc despre spectacolul „Lucia patinează” a lui Radu Afrim, care pentru mine a fost prima experiență în care am zis „wow”. M-a bulversat total. Și era jucat de aceiași actori de la TAM. Așa că pentru mine o să fie o întâlnire foarte emoționantă pe care abia o aștept. Nu știu exact ce text sau ce idee voi monta, dar sper să fie o alegere care să fie o încântare pentru actori, dar foarte deranjantă pentru anumite segmente de public, în general. În final, sper să fie ceva care nu va fi ușor. Nici de făcut, nici de digerat.

„Ne-au ajuns minciuna și faptul că suntem invitați să mâncăm excrementele unora care le vând ca și aur”

- Generația de artiști din care faci parte este una foarte talentată și care are foarte multe de oferit. Crezi că poate să-și împlinească adevăratul potențial, în condițiile în care de multe ori sălile de teatru rămân goale?

- Nu cred că ne mai permitem să ne mai gândim „Vai, oare azi o să fie public?”. Cred că e un obicei prost-gândit acesta de a aștepta un public care stă acasă la televizor și se uită la știrile de la ora 17. Abordarea chemării publicului astăzi trebuie să capete niște forme total diferite decât cele de până acum. Mă gândesc la chestii mai directe, mult mai creative decât un event pe Facebook, mai violente poate. (...) Pentru anumite grupuri, teatrul este un lux, care îi face să poarte de două ori pe an cravata, atunci când merg să vadă o operetă sau o comedie bulevardieră. Pe de altă parte, publicul tânăr este activ. Și eu când eram licean mergeam la teatru și văd că și liceeni de acum vin. Eu țin să spun că spectacolele mele sunt făcute pentru oameni cu gândire tânără, cu percepție fresh. (...) Cumva, cred că într-un fel absența este și prezență. Cred că dacă cineva face ceva cu sinceritate și cu o miză foarte mare, nu numai teatru, ci orice, supă-cremă de ciuperci, spre exemplu, atunci acel lucru o să fie căutat. Nu cred că este o criză chiar așa de mare la public, ci la conținutul spectacolelor. Aici chiar avem foarte multe de gândit și avem un angajament foarte puternic, pe care dacă nu îl luăm în serios, atunci nu văd rostul.

- Cum ai defini generația voastră?

- Cred că generația asta a noastră poate să treacă etapele de tăcere. Cumva, nu mai suportăm ordonanțe făcute noaptea. Cred că ne-au ajuns minciuna și faptul că suntem invitați să mâncăm excrementele unora care le vând ca și aur. Mă interesează și cu ce răspundere eu împreună și cei din generația mea percepem trecutul și cât am învățat din istoria omenirii. Cred că în momentul actual în România, segmentul acesta de artiști începe să fie din ce în ce mai strâns, cu o atitudine activă. Altfel nu avem șansa să schimbăm lumea. Cred că trebuie schimbată lumea. De aceea fac teatru. Nu cred că unui spectator care își agresează copilul îi strică să se vadă oglindit într-un spectacol de teatru. În teatrul meu nu poți să treci peste drum dacă ceva te deranjează. Este doar un trotuar și mergi înainte. Așa percep lucrurile: munca pe care o fac trebuie să fie ca a unui om cu Sindrom Down. Merg înainte prin motorul care nu mă lasă să stau pe loc. Nu aud și nu ascult. Merg pe drumul meu. Cred că asta este cel mai important. Dacă drumurile astea se mai întâlnesc cu alte drumuri, atunci avem șansa ca peste un timp adecvat să trăim într-o Românie mai normală.

#metoo: „Singurii factori prin care poți și trebuie să judeci sunt talentul și munca”

- Apropo de schimbările din societate și drumuri care se întâlnesc, ce părere ai despre mișcarea acesta „#metoo”? În lumea în care lucrezi, tu te-ai confruntat cu hărțuiri sexuale,  ai auzit de astfel de cazuri?

- Povestea asta cu Weinstein, că de acolo a pornit totul, mi se pare ceva inadmisibil și în teatru și în orice alt segment al societății. Mi se pare ceva periculos și dezgustător. Personal, din fericire, nu m-am întâlnit cu astfel de situații și nici nu am auzit în jurul meu apropiat lucruri de genul. Într-un fel, mă bucur că este un subiect asaltat de mass-media. Sper ca prin asta și mai mulți oameni să prindă curaj pentru a-și împărtăși traumele. Însă și aici este prezentă capcana de a nu cădea într-o extremă greșită.

 - Tu, în calitate de regizor, cum ai reacționa la astfel de situații ca cele exemplificate în campania #metoo?

- Singurii factori prin care poți și trebuie să judeci sunt talentul și munca. Astea două mi se par elementele prin care trebuie să oferi șanse. Nu prin „hai să bem ceva, undeva și apoi mai vedem” sau prin canapele de piele în care chicotim. Omenește, mi se pare ceva inexplicabil și bizar dacă cineva, cum au apărut multe nume, încearcă să se folosească de puterea pe care o au să ajungă la momente și la senzații pe care altfel nu ar putea să le obțină. (...) Eu nu pot lua astfel de artiști, respectiv oameni în serios.

„Sfântu Gheorghe se limitează foarte mult, având senzația că este un oraș de o deschidere culturală nemaipomenită”

- Revenind pe plan local, cum ți se pare Sfântu Gheorghe din punct de vedere cultural?

- Am terminat liceul aici, la Sfântu Gheorghe, însă sunt din Brașov. Pe plan cultural, mi se pare mult peste ce oferă un alt oraș de această mărime, cantitativ vorbind. O să fiu crud și foarte, foarte sincer și o să spun totuși că nu mă fascinează până la orgasm cultural. Cantitate este, calitate mai rar. Cred că oamenii au o deschidere foarte mică. Am montat și la Teatrul „Tamási Áron” și mi s-a părut că publicul mai are foarte mult de experimentat. E adevărat, și zona este una mai închisă, cu o istorie mai rece, dar nu pot spune că este orașul în care eu ca artist mi-aș dori să trăiesc și să mă dezvolt. Este un oraș care îți oferă clipe mai liniștite și în care poți să fii cu tine însuți. Trebuie să recunosc și faptul că festivalul PulzArt, Reflex mi se par o inițiativă mișto. Acolo sunt invitați niște artiști care se mișcă într-o zonă total necunoscută pentru marea parte a publicului din Sfântu Gheorghe și pentru asta mă bucur enorm. Dar repet, cred că Sfântu Gheorghe se limitează foarte mult, având senzația că este un oraș de o deschidere culturală nemaipomenită.

- Și atunci, ce ar trebui să facem?

- Cred că în primul rând trebuie renunțat la ideea că trebuie să facem ceva doar pentru noi. Mi se pare greșit din start. Doar pentru noi facem kürtőskalács, care este foarte bun, dar cred că ar trebui o deschidere și dinspre interior spre exterior. Aici sunt spectacole și artiști care merită să fie văzuți în foarte multe locuri din lume. Dacă noi nu avem voința și capacitatea să ne arătăm, atunci o să rămânem închiși în sauna noastră în care o să transpirăm aceeași sudoare.

- Din punct de vedere al dialogului interetnic, poate arta să ajute?

- Pot să vorbesc despre punctul meu de vedere ca artist, pentru că „arta” nu prea știu ce înseamnă. Cred că artistul trebuie să comunice într-o cheie universală. Eu ca artist trebuie să mă manifest în așa fel încât și cetățeanul din China să se mire și să înțeleagă ce se întâmplă la noi și prin chestia asta, să se întrebe cum stau lucrurile la ei sau în ei înșiși.

„Prin spectacolele mele îmi pregătesc publicul pentru moarte”

- Înainte de încheiere, mai spune-mi, te rog, din perspectiva ta, ce face un spectacol bun?

- În ceea ce îmi privește munca mea, rareori spun că un spectacol al meu este „bun”. Bun față de ce? Depinde de multe elemente. În show-urile mele încerc să depășesc un gând. Deoarece gândul este limitat, însă imaginea este absolută! Când spun că este reușit, atunci înseamnă că a ajuns la momentul în care eu ca spectator mă gândesc serios la ceva ce va urma în viața mea. La moarte, spre exemplu. Cumva, în momentul de față, prin spectacolele mele, încerc, fără foarte mari filosofii, să îmi pregătesc publicul pentru moarte și pentru a deveni oameni mai buni, mai atenți la viața care pur și simplu trece. Mâine cu siguranță nu vom mai avea atâta timp cât avem astăzi, deci ar fi cazul să ne trezim și să trăim clipele.