Interviu cu Fazakas Misi, coordonatorul Trupei de teatru independent Osonó

Trei spectacole în repertoriu, cu care au fost susţinute 76 de reprezentaţii, în fața a 5000 de spectatori din Ungaria, România și Ucraina, 66 dezbateri cu spectatorii, 7 tabere de creație, un festival de teatru, 118 ateliere și numeroase cursuri. Așa arată, pe scurt, foarte pe scurt, bilanțul Teatrului Independent Osonó în stagiunea 2017/2018, adică un an plin, un an în care spectacolul „Chipul din oglinda apei” a ajuns la a 530-a reprezentație, dar mai ales un an în care Osonó a împlinit 25 de ani de la înființare.

Coordonatorul trupei, Fazakas Misi, alături de colegii săi, care și-au sacrificat și concediul în favoarea educației teatrale, sunt pe baricade și derulează în continuare proiecte dedicate tinerilor, chiar dacă stagiunea s-a încheiat.

Între două ateliere din cadrul proiectului Erasmus+, care este în plină desfășurare, Fazakas Misi a reușit să își facă timp și pentru un interviu, în care, însuflețit de pasiunea pentru, bineînțeles, teatru, ne-a povestit despre planurile trecute, prezente și viitoare ale trupei pe care o coordonează, dar și despre ce trebuie să însemne teatrul în ziua de azi, cum supraviețuiește un teatru independent din Sfântu Gheorghe în 2018, și de ce e motivat ca, în ciuda tuturor sacrificiilor, să ducă în continuare, după un sfert de secol, misiunea Osonó: teatru, educaţie și proiecte sociale.

- Am văzut bilanțul Trupei Osonó la sfârşit de stagiune 2017/2018 și nu putem spune decât că suntem foarte mândri, dar mai ales norocoși că reprezentați orașul și județul în felul în care o faceți. Pe scurt, pentru tine, care e principala concluzie, idee pe care ai evidenția-o din acest bilanț?

- Suntem foarte bucuroși pentru că se vede că acele comunități pe unde noi am fost au nevoie de munca noastră. Iar acesta este un sentiment foarte bun: să știi că ce faci poate să devină important pentru comunități, pentru tineri, pentru oamenii care au văzut spectacolele noastre, care au participat la ateliere sau la alte proiecte educaționale sau culturale. Cred că asta este esența, în ceea ce privește stagiunea anterioară: că am fost invitați și avem foarte multe invitații în continuare. Este un sentiment foarte bun că putem să dăm ceva oamenilor, ceva de care oamenii chiar au nevoie.  

- O realizare din stagiunea recent încheiată este faptul că Osonó a devenit European Talentpoint. Ce înseamnă, de fapt, acest lucru?

- Acum trei ani, am devenit Talentpoint la nivel național. Este un sistem al Guvernului maghiar. European Talentpoint este un pas următor. Este vorba despre un sistem puțin strâns, în care putem să aplicăm cu proiecte și în care ne putem întâlni cu parteneri serioși. E foarte greu să găsești parteneri responsabili, care își fac treaba pe care și-au propus să o facă. Astfel, în European Talentpoint avem posibilitatea de a găsi astfel de parteneri.

- Deci este o certificare a responsabilității?

- Da, și o certificare de fapt, că tu ca asociație sau teatru faci o treabă bună. Deci nu oricine primește certificatul ăsta. Noi l-am primit nu pentru un eveniment, ci pentru toată activitatea noastră din ultimii 5 ani. De fapt, este o încununare a activității noastre din ultimii 5 ani în ceea ce privește linia de educație teatrală – educație a tinerilor, pentru că noi avem trei axe după care ne ghidăm: teatru, educație și proiecte sociale. În ceea ce privește educația, acesta este un certificat foarte important.

- Înțeleg că 2018 este un an aniversar pentru Osonó, întrucât a împlinit un sfert de veac. Este aceasta o performanță pentru un teatru independent? Dacă da, ce crezi că a dus la îndeplinirea acesteia?  

- Este o diferență între teatrele din Europa și cele din România. De exemplu, în Ungaria și înainte de ׳89 au existat niște încercări și experiențe de teatru independent și ei au un sistem prin care Guvernul sprijină aceste teatre. În România stăm foarte prost la acest capitol. Avem AFCN-ul care ne sprijină proiectele, dar, în general, în sistemul de stat, în România se lucrează cu infrastructura și ierarhia din comunism. (...) În ultimii 10 ani, noi am jucat spectacolele noastre în 27 de țări. Dar am putut să facem asta prin forța proprie. (...) De aceea, eu sunt chiar bucuros pentru faptul că noi suntem de 25 de ani și chiar este o performanță în România, unde teatrele independente sunt sprijinite foarte puțin.

- Cum stați cu sprijinul financiar la nivel local sau județean?

- Nici nu mai scriem aplicații, nici la Consiliul Local, nici la cel Județean, pentru că acei 2000 de lei pe care i-am primit pe un an, pentru o grămadă de hârtii, nu merită. Mai bine nu avem nicio relație. Eu așa simt: că e bine să faci teatru independent. (...) Eu, 15 ani din acești 25, sau aproape 18, i-am făcut ca voluntar. După 18 ani, când am devenit un teatru independent foarte puternic și am avut niște colegi, de 23, 24, 25 de ani, nu am putut să le spun să vină să facă muncă patriotică. Și atunci și orașul și județul ne-au spus că nu au bani pentru așa ceva. Eu nu vreau să spun niște propoziții mari, dar eu cred că educația teatrală în județul ăsta facem numai noi. Mergem prin școli, în săli de clase, avem foarte multe proiecte. Atunci, noi am spus  că în continuare e importantă comunitatea, dar am înțeles că pe plan politic, municipal și județean noi nu trebuie să avem nicio așteptare. Noi facem totul din responsabilitatea pentru comunitate.

- Înțeleg, așadar, că acesta nu e cel mai bun domeniu în care să te afirmi din punct de vedere financiar. Atunci, ce vă face să mergeți mai departe, să lucrați cu responsabilitate și să dați ce aveți voi mai bun?

- Alaltăieri am avut un spectacol și după fiecare spectacol avem dezbateri cu publicul. Când stai în fața publicului după spectacol și vezi în ochii oamenilor ce se întâmplă înăuntrul lor, numai după o oră, e ceva nemaipomenit. (...) Eu simt că, fără teatru, nu prea mai e rost. Teatrul ne poate dărui niște întâlniri adevărate. Pentru aceste întâlniri, merită. Când auzi tinerii, care după o tabără spun că nu au mai trăit niciodată sentimente atât de profunde și că au descoperit o altă lume, interioară, atunci stai și simți că asta trebuie să faci.

- Câți membri are în prezent această trupă de teatru?

- Stabili suntem 5. Colegii mei au în medie  25 de ani. Dincolo de membrii stabili, pentru noi este important ca în toate proiectele noastre să lucrăm împreună cu adolescenții. Deci și în spectacolele noastre avem niște roluri mici pe care le joacă adolescenții. Dacă îi adun pe toți cei care sunt implicați în toate spectacolele, atunci pot să spun că teatrul independent Osonó are cam 15 membri, și români, și maghiari. Pentru noi, proiectele interetnice au devenit foarte importante. Prin acestea, le dăm șansa tinerilor români și maghiari să se întâlnească într-un spațiu neutru, care poate să fie teatrul și jocul, care ne ajută să ne înțelegem atât pe noi înșine, cât și pe ceilalți.

- Ce fel de diferențe ați observat la tinerii care participă la aceste proiecte?

- De exemplu, o fată din Miercurea-Ciuc, româncă, joacă în spectacolul nostru „Cercul prietenilor neștiuți”, pe tema româno-maghiară. Ea, când a venit, nu a înțeles nimic în maghiară, iar acum înțelege, și chiar și vorbește. Tinerii maghiari care sunt implicați și nu prea au știut bine română, vorbesc cu ea în română. Deci ăsta este un lucru foarte pozitiv, ca românii și maghiarii să se întâlnească și să facă ceva împreună. Asta e ideea Osonó: să clădești ceva împreună e foarte greu, dar dacă ai putut să o faci, primești un impuls extrem de pozitiv. Să strici e mult mai ușor decât să repari. (...) Mie nu mi-e frică de diversitate. Lumea e foarte colorată. Noi trebuie doar să ne dăm seama că lucrurile care diferă de noi nu iau din noi, ci ne dau ceva. Eu sunt foarte mândru că am prieteni gay, că am prieteni arabi, thailandezi. (...) Putem să avem orice religie, atât timp cât baza este respectul față de om, dincolo de naționalitate, etnie, orientare sexuală. Doar așa poți să faci ceva, un pas înainte.

- Cine poate să devină membru al trupei, cum se fac selecțiile?

- Noi acum gândim în proiecte. De fapt, și un spectacol este un proiect. Dacă cineva pleacă, spune că din stagiunea următoare nu mai poate să joace, atunci noi facem un casting și alegem. Trebuie să se știe că, în mod cert, ce facem noi e o muncă. De exemplu, montăm decorul în 3 ore. O oră e spectacol, o oră e dezbaterea și încă o oră, demontarea. Deci o muncă de șase ore. În ultimii ani, observăm că tinerii nu prea vor să mai vină. Credința în muncă și credința în muncă pe termen lung s-a pierdut în societatea noastră. Eu, și când predau, și când le vorbesc tinerilor în ateliere, le spun că existența de 25 de ani a teatrului Osonó este dovada că, dacă pui în ceva muncă, pe termen lung, ulterior, vor veni și roadele.

- Trupa de teatru independent Osonó a avut și probabil va mai avea spectacole în spații mai puțin convenționale, precum hangare de autocamioane, pivnițe, camere de locuit, poduri, cantine școlare, în aer liber și în biserică. Cum vă alegeți scenele?

- Pentru noi e foarte important să fim acolo unde sunt oameni. Avem un spectacol, „Chipul din oglinda apei”, jucat de 5 ani, care a ajuns alaltăieri la a 530-a reprezentație. Dacă oamenii stau în sate, unde nu există cămin cultural, noi căutăm un spațiu. Important e să ajungem la oameni. Teatrele de stat au un buget, o clădire mare și merg pe ideea „dacă vreți să ne vedeți, să veniți aici”. Noi, la teatrul Osonó, ne-am propus să mergem la oameni. Foarte des suntem întrebați de ce nu avem premiere în fiecare stagiune. Noi le răspundem că avem spectacole care încă sunt cerute și vrem să ajungem la oameni cu spectacolele respective. De exemplu, cred că de pe Internet, cineva a văzut că avem un turneu în Germania și Franța și ne-a sunat. Ne-a spus că sunt într-un sat mic, dar când i-am întrebat de locație, ne-au spus că n-au casă de cultură și nici școală, un spațiu mai mare unde să jucăm. Peste o zi, ne-a sunat din nou și ne-a spus că soțul dânsei se ocupă cu TIR-uri și are un hangar mare. „Vin acolo oamenii?”. „Da”, ne-a zis femeia. Și am jucat într-un hangar. Noi facem spectacole acolo unde sunt oameni și unde vin aceștia. Poate să fie orice fel de spațiu pentru că Teatrul este un spațiu de întâlnire cu Dumnezeu. Așa că teatru se poate face oriunde este suflet și unde sunt oameni curioși.  

- În ultima perioadă, care au fost cele mai neobișnuite scene pe care v-ați aflat?  

- În anul 2000, oamenii au aflat că lângă Budapesta există o localitate care avea o bază secretă pentru rachete. Fiind un spațiu părăsit după război, Ministerul Apărării Naționale a dat spațiul Ministerului Culturii și au făcut un spațiu pentru cultură. Un lucru chiar simbolic. Și acolo am jucat noi recent un spectacol. A fost foarte interesat și ciudat în același timp. Deci, da, noi putem să spunem că am jucat și în baze de rachete.

- Spuneai, într-un interviu anterior, că actul teatral ar trebui să inițieze dialogul, să creeze situații propice pentru a începe procesul de comunicare și că teatrul este un pretext pentru întâlnire și autocunoaștere. Cum reacționează publicul covăsnean, comparativ cu cel din alte județe sau țări, când vine rândul dezbaterilor de la final?

- Noi facem teatru documentar și teatru forum. Noi ne scriem scenariile, noi vrem să vorbim despre problemele actuale ale oamenilor. (...) Acum eu cred că în societatea noastră nu mai e de ajuns să arăți o oglindă, nu e de ajuns să vorbești despre povești adevărate, ci trebuie să creezi o atmosferă în care omul poate să se liniștească pe sine, să rămână singur cu sentimentele lui, ca să își dea seama că problema pe care o arătăm e și problema lui. (...) Experiența noastră e că tinerii vorbesc mai ușor decât adulții. Dar sunt foarte multe răni sufletești. Cred că teatrul, dacă e făcut bine, pas cu pas ne poate vindeca. E ca o terapie. Dar avem curaj să intrăm în terapia asta? Avem responsabilitate? (...) Oricum, la spectacolul nostru „Cercul prietenilor neștiuți”, care are o temă tabu, a conviețuirii dintre români și maghiari, a provocat multe discuții importante între români și maghiari.

- Înțeleg că activitatea voastră nu se încheie doar pentru că a venit vara, ci aveți încă multă treabă programată. În bilanț se arată că organizați un proiect internațional, cu sprijinul Uniunii Europene, respectiv a unor parteneri din Olanda și Ungaria. „Proiectul se va derula în Sfântu Gheorghe, Miercurea-Ciuc și Lunca de Sus. Tot în vară vor avea loc și taberele de vară tradiționale, printre care, între 4-8 august, Tabăra Interetnică de Teatru, cu participarea unor tineri români și maghiari”, ne mai spune aceeași sursă. Deci vara voastră practic e plină.

- Da, e full. De fiecare dată spunem că ne trebuie o lună de concediu. Anul acesta ne-am pus luna iulie. Dar am câștigat un proiect, pe care nu mai aveam când să îl facem, decât în iulie. E vorba de proiectul Erasmus. Sunt aici tineri din Olanda, din Ungaria, tineri maghiari din România și tineri români din România. Am avut un atelier de teambuilding cu ei și, la final, lucrau alături și descopereau că numai împreună pot să fie mai puternici și că ura nu îi duce nicăieri.

- Pentru stagiunea viitoare ce planuri aveți?

- Am câștigat la AFCN și mai avem un proiect foarte interesant cu tineri din județul Covasna și Harghita, grupuri mixte, dar din orfelinate. Este un proiect social de educație teatrală. O să avem tabere, o să avem ateliere, o dată în județul Covasna, o dată în județul Harghita, pe urmă un proiect comun unde se vor întâlni între ei. După care, o să îi luăm la București, la un alt orfelinat, o să ne întâlnim acolo, o să facem niște scurtmetraje din timpul proiectului, o să avem expoziții de fotografie. Eu cred că trebuie să ne ocupăm și de tinerii care sunt marginalizați. În general, noi, la Sfântu Gheorghe, suntem foarte mândri de tinerii care vin la teatru, la expoziții. Dar tinerii ăștia vor pleca la universitate și nu vor mai veni acasă. Vor rămâne cei marginalizați. Întrebarea noastră este: ce facem cu ei? Și noi am câștigat proiectul acesta, care este foarte important pentru noi.

De asemenea, la DRI (n.red. Direcția de Relații Interetnice) am câștigat un turneu cu spectacolul nostru, coproducția cu Teatrul „Andrei Mureșanu”, împreună cu Catinca Drăgănescu – „Orb de mină”. (...) O să îl ducem în deplasare la Cluj Napoca, Satu Mare, Oradea și Târgu Mureș.

O să jucăm în continuare „Chipul din oglinda apei” pentru că, deși l-am jucat de 530 de ori, este invitat în continuare. De asemenea, și „Cercul prietenilor neștiuți” îl jucăm în continuare. Este un proiect AFCN și vom merge în județele Sălaj și Satu Mare, o să îl jucăm în 6 școli. Asta va fi în septembrie. Iar în octombrie vom merge cu acest spectacol în Germania.

Noi și în continuare, în stagiunea viitoare, o să mergem unde suntem invitați.

- Ca producții noi, aveți ceva în plan?

- Da, în capul meu am de un an o producție nouă. Cândva trebuie să ne oprim ca să o facem, dar până în ianuarie suntem full.

- În final, te-aș ruga să le spui cititorilor noștri, care încă nu v-au văzut „în acțiune”, de ce să o facă și de ce îi așteptați la spectacolele voastre?

- Ca să se întâlnească pe ei înșiși. Pentru asta. Pentru asta merită orice întâlnire.

Sursă foto: Facebook/Fazakas Misi