Interviu cu Oana Jipa, noua actriță din echipa TAM  

Componența echipei de actori a Teatrului „Andrei Mureșanu” s-a modificat în timpul stagiunii trecute, după plecarea actrițelor Claudia Ardelean și Elena Popa. În locul acestora, în echipă au intrat actorii Nicholas Cațianis și Oana Jipa.

Pe aceasta din urmă iubitorii de teatru din Sf. Gheorghe au putut-o vedea deja în spectacole precum „Richard III” și „La Ronde”, însă pentru a afla câteva lucruri în plus despre ea, i-am adresat o serie de întrebări la care a avut amabilitatea să răspundă cu sinceritate și deschidere, așa cum pare să-i fie firea.

M.C.D.: Ești deja angajată a Teatrului „Andrei Mureșanu” de câteva luni bune. Cum e să fii actriță la Sfântu Gheorghe, când nu ești născută aici?

O.J.: Este foarte frumos și onorant! Cred că e mai bine decât dacă rămâneam la București. În noiembrie se face un an de când am venit la Sfântu Gheorghe și simt că m-am schimbat foarte mult de atunci. Parte din această schimbare e dată și de traiul meu de aici care e extrem de diferit de cum era la București, chiar dacă pentru mine Bucureștiul rămâne casa mea, locul unde e familia mea, unde sunt prietenii mei. La Sfântu am găsit, în schimb, o liniște și o molcomire pe care la început nu o înțelegeam și aproape că o refuzam, dar aici mi-am găsit un ritm interior care îmi sporește din plin inspirația – cred că nu am mai trăit atât de prezent de când eram copil. Orașul mă ajută enorm, oamenii și mai și, iar randamentul meu mă surprinde cu fiecare proiect – sunt surprinsă și fericită să observ cum reușesc din ce în ce mai bine să fac față stresului, oboselii, blocajelor. După premiera la Sakura Sandwich (r. Irisz Kovács) mama mea mi-a spus că ea crede că nici nu-mi dau seama cât de mult progresez de la un rol la altul – sigur că e mama mea și pentru ea orice rol este demn de Oscar, dar cred că are și o frântură de obiectivitate în toată treaba asta.

M.C.D.: Pentru tinerii absolvenți de teatru, prima mare provocare este să își găsească drumul, să găsească o modalitate de a supraviețui până când ajung să intre pe un anumit făgaș. Tu deja ai început drumul. Care sunt acum noile provocări din viața ta profesională?

O.J.: Mie, într-un fel, faptul că m-am angajat mi-a dat puțin șah-mat. Eu eram pregătită să mă zbat, să dau probe non-stop, să merg la toate concursurile, iar atunci când am aflat că voi veni aici am fost euforică cred că aproape o lună. Vedeam lumea în roz și nu îmi venea să cred că primesc șansa asta - mult timp nici nu mi se părea că o merit. Am avut câteva momente în care mi-am zis now what? ce urmează acum? Mai ales pentru că eu știu că acum sunt într-un moment în care teatrul e cel mai important și nu cred că va fi mereu așa, de aceea vreau să mă bucur de această perioadă în care nu prea am alte griji și în care pot evolua și învăța meșteșug. Sunt foarte fericită și recunoscătoare pentru felul în care s-au întâmplat lucrurile pentru mine până acum și încă păstrez un entuziasm aparte față de acest teatru în mod special. Noile provocări ar fi să nu mă culc pe o ureche și să rămân atentă și vigilentă la lucrurile de pe lângă mine și să am curaj să caut și să intru în (sau, de ce nu?, să creez eu) acele contexte care vorbesc despre lucruri care mă interesează și care consider eu că merită atenția și energia mea – contexte de lucru prin care să înțeleg lumea mea și a celorlalți.

M.C.D.: Cum anticipezi evoluția ta ca actriță în următorul deceniu? Te vezi tot la Sfântu Gheorghe sau ai aspirații mai înalte?

O.J.: Habar n-am. Deși noi avem programul făcut până în 2029 (haha), nu mi-am dat un termen de a rămâne sau a pleca. Cum ziceam mai sus, teatrul e prioritatea mea acum, peste zece ani cred (și sper) că vor apărea alte lucruri care mă vor împlini poate și mai mult – să am familia mea, de exemplu. Și eu sunt curioasă cum vor evolua gusturile mele, nevoile mele, valorile și principiile mele în timp, mai ales când văd cât de diferită sunt de acum câțiva ani. De aceea îmi păstrez o marjă la întrebarea asta, habar n-am cum voi vedea lucrurile atunci. Oricum ar fi, știu sigur că peste tot unde mă voi duce voi vorbi despre norocul de a debuta la Sfântu Gheorghe și de a lucra cu echipa de aici și cu toți regizorii de la care am învățat enorm de multe lucruri. Și e abia începutul.

M.C.D.: Te-ai gândit să joci și în filme sau îți place în mod deosebit scena?

O.J.: Mi-ar plăcea foarte mult, deși scena rămâne prima dragoste, ca să zic așa. Nu știu dacă set-ul poate crea aceeași emoție, de aceea cred că sunt două meserii diferite, ambele extrem de deosebite.

M.C.D.: Cine e Oana Jipa când nu e actriță? Ce-ți place să faci și cât de mult reușești să faci lucrurile acelea care te împlinesc?

O.J.: Mereu când repet îmi zic că după premieră nu mă mai gândesc deloc la teatru, că îmi iau vacanță și nici nu mai deschid telefonul, că mă apuc și eu în sfârșit de toate chestiile de care voiam să mă apuc de nu știu când. Dar niciodată nu e așa, mereu mai apare un proiect, o oportunitate, o ocazie să cunoști un artist, un text, un actor și eu personal nu pot spune nu. Nu pot! Pentru că știu că oricât am nevoie de odihnă, după regret că nu am zis da. Așa că mă oblig să mă ocup de hobby-urile mele în paralel cu munca mea. Acum învăț limba germană - pentru care mi-ar prinde bine mai mult timp de studiu. Îmi era extrem de dor să învăț ceva așa școlărește și deși mi se pare o limbă grea, mă bucur să văd că îmi deschide căi spre multe lucruri extrem de interesante din cultura germană/austriacă. Descopăr multe filme, cărți, multă muzică, obiceiuri și îmi pune creierul la muncă. Ca să mă relaxez - mers în natură obligatoriu, citit mult (ficțiune și poezie, acum recomand Annie Ernaux și Olga Ștefan) și stat cu cei dragi.

M.C.D.: Ai menționat că îți place să citești și să înveți. Cum te ajută aceste pasiuni să-ți dezvolți cariera de actriță?

O.J.: Mă ajută mult, uneori poate nu se vede la scenă, dar pe mine mă ajută să am un univers mobilat și să mă simt în sosul ăla. La fiecare rol citesc mult și mă documentez pentru că îmi doresc să fructific la maxim întâlnirea cu acel personaj/ context de lucru. Impresia mea este că o documentare atentă ajută foarte mult în a găsi acele particularități care fac rolul aparte. Spaima mea este ca rolurile pe care le fac să semene, nu vreau ca furia lui Fans (din Sakura Sandwich, r. Irisz Kovacs) să semene cu furia lui Lady Anne (din Richard III, r. Eugen Gyemant) de exemplu și atunci, cu cât înțeleg mai bine în ce ape mă scald, cu atât îmi e mai ușor să adaug personajului acele detalii, accente, priviri care îi oferă mai mult decât verosimilitate. Nu vreau ca personajele să îmi semene, chiar dacă nucleul lor se naște din emoția mea pură, mă aflu într-un moment în care vreau să îmi cunosc capacitatea de metamorfozare, credibilitatea față de public și autenticitatea.

Cititul mă ajută foarte mult, ficțiunea în special mă face să am încredere că orice e posibil, că imaginația noastră poate naște orice.

M.C.D.: Cum a fost când ai ajuns la Sf. Gheorghe și, mai ales, cum ți se pare publicul de aici față de publicul din alte zone ale țării? Percepi vreo diferență?

O.J.: Iubesc publicul nostru pentru că este un public în primul rând curios! Cu spectacolul plin de curaj al lui Eugen Jebeleanu, La Ronde, ne-am plimbat deja la Galați, București și Gheorgheni, iar dintre toate aceste locuri, la Sfântu Gheorghe e singurul loc unde nu a părăsit nimeni sala. Cred că publicul cunoaște bine actorii teatrului nostru și simte o apropiere pe care în București de exemplu nu o poți crea între public și actori. Mă bucur să știu că publicul începe să mă cunoască și pe mine. Chiar înainte de deplasarea la Festivalul Național de Teatru am fost abordată de un spectator care mi-a spus cât de mult i-a plăcut spectacolul La Ronde și rolul meu din spectacol. A fost extrem de măgulitor, voi ține minte mult timp această întâmplare.

M.C.D.: Deși poate fi încă prea devreme, având în vedere faptul că ești încă la începutul carierei, aș vrea să te întreb, ai avut vreo dezamăgire profesională până acum? Dacă da, care a fost aceea și cum ai reușit să o depășești?

O.J.: La finalul facultății am avut multe dezamăgiri, mai mult legate de sistem și de dificultatea de a găsi perspective de lucru. E foarte greu să te menții optimist atunci când ești refuzat probă după probă. Din punct de vedere psihic, să fii angajat e un mare noroc, pentru că intri în producții în mod regulat și reușești să îți păstrezi o privire de ansamblu.

De când sunt aici nu am avut parte de dezamăgiri, în această echipă orice rol este valoros și fiecare coleg are șansa de a străluci în roluri foarte diferite.

M.C.D.: Pentru că trăim într-o epocă în care oamenilor li se spune că pot fi orice-și doresc să fie dacă vor cu adevărat, aș vrea să te întreb, în meseria pe care o practici, cât cântărește talentul și cât, munca și eforturile depuse?

O.J.:  Eu nu aș ști să zic la ce se rezumă talentul actoricesc. Cred că de multe ori cel mai mult cântărește norocul. Dar dintre cele trei, doar munca e ceva ce ține de tine și de propria ta determinare, din păcate talentul și norocul nu le putem controla și invoca atunci când avem nevoie de ele. Se spune că norocul ți-l mai și faci, dar nu știu dacă e mereu posibil. Totuși, în breasla noastră mică, cred că dacă ai multă motivare, te poți face remarcat. Fiind o muncă de echipă, respectul e foarte important în toate formele lui, de la punctualitate la înțelegere.

M.C.D.: Dacă tinerii liceeni din Sfântu Gheorghe te-ar întreba „Merită să te faci actor?”, ce le-ai răspunde?

O.J.: Nu știu. Am mulți colegi foarte talentați care încă nu au fost remarcați în felul în care cred eu că merită sau pe măsura talentului lor. E o meserie care îți cere cu adevărat multă dedicare și multe sacrificii, iar satisfacția ar putea pentru unii să nu fie suficientă. Nu e mereu promisă acea clipă în care te simți aliniat cu universul spectacolului, universul interior și… marele Univers. Dar când se întâmplă, vrei să continui să muncești pentru când decide să te surprindă din nou.