Mirela Bucur a venit în Sfîntu Gheorghe prin 1995, cînd a devenit angajata Teatrului Andrei Mureşanu, în calitate de actriţă. Eu am vorbit prima dată cu ea abia prin 1998, după o reprezentaţie cu Baloane şi şampanie, o adaptare după 7 texte de Teodor Mazilu, care mi-a plăcut şi am căutat-o pe Mirela Bucur s-o felicit, pentru că nu doar jucase graţios şi spumos alături de Nelu Roman, dar şi semnase regia acelei comedii de o surprinzătoare prospeţime. În 2000, cînd Teatrul Andrei Mureşanu trecea prin una dintre multele sale crize, Mirela a reuşit să construiască cea mai bună producţie a stagiunii, A'Mooor, o adaptare după piesa Luv, de Murray Schisgal, care s-a bucurat de mare succes în ediţia din acel an a Festivalului Internaţional de Teatru Atelier. Din distribuţie făcea parte Nelu Roman, care a cîştigat Premiul Atelier pentru cel mai bun actor, iar debutanta Ioana Dragos Gajdó, datorită performanţei sale artistice din A'Mooor,  i-a făcut  pe toţi cei ce o văzuseră să recunoască că  s-a născut o stea. Ioana Dragos Gajdó a devenit o mare actriţă şi face parte acum din Trupa Teatrului Regina Maria din Oradea. Printre proiectele anului 2020 ale Mirelei, la care mi-a cerut ajutorul, era şi realizarea unui spectacol prin care să împlinească dorinţa Ioanei noastre de a juca în faţa spectatorilor din oraşul său natal, Sfîntu Gheorghe.  Ştiam de la ambele actriţe cît de mult se preţuiesc reciproc, iar spectacolul din 2020 se dorea a fi gestul prin care cele două prietene celebrau 20 de ani de la naşterea legendarului lor A'Mooor.

Spectacolul din 2000 a fost un reper în cariera actriţei, odată cu A'Mooor, Mirela Bucur a început să-şi formeze în Sfîntu Gheorghe un public fidel, care, de-a lungul anilor, a umplut sălile la fiecare reprezentaţie cu spectacolele sale. Un public care i-a fost alături şi în 14 martie 2020, cînd a umplut Cimitirul Ortodox al Bisericii din deal, unde Mirela Bucur a fost înmormîntată lîngă bunul său prieten, avocatul Sorin Vidican, aşa cum îşi dorise ea. Pentru toţi cei care au cunoscut-o prin spectacolele în care a jucat sau pe care le-a regizat, moartea Mirelei a fost un şoc. O prietenă, Bianca Stupu, mi-a scris: "Pentru mine a fos un şoc, habar n-aveam că-i bolnavă, mi-o aduc aminte prietenoasă, rîzînd, o femeie aşa de frumoasă." Un şoc a fost şi pentru cei apropiaţi, căci şi noi o ştiam mereu rîzînd, rîdea chiar şi în momentele de cădere, cînd nu mai putea ascunde adevăratele motive pentru care se izola sau ajungea în situaţia de a nu-şi respecta o promisiune. Deşi ştiam că are probleme de sănătate, eram cu toţii convinşi că se va face bine, chiar rîsul Mirelei, cu care se grăbea ea să risipească crispările şi îngrijorările noastre, ne făcea să gîndim că, dacă are puterea să rîdă, înseamnă că nu-i atît de grav, că se va face bine. A încercat cît a putut să-şi tăinuiască suferinţa, dar în ultimele luni nu a mai avut puterea de a se ascunde, îmi spunea că e pregătită să suporte "dureri şi traume mari", că nu se va lăsa. Cel mai tare o speria gîndul că ar putea să devină o povară pentru cei dragi, mai ales pentru cei doi copii, pe care s-a străduit să-i ferească de confruntarea cu suferinţele provocate de multele şi gravele ei afecţiuni, preferînd să ceară ajutorul prietenilor / colegilor (Mona, Lidia, Nadia ...). M-am bucurat să aflu că întreaga echipă de la Andrei Mureşanu i-a fost alături în ultimele luni de viaţă, mai ales unul dintre colegi, Săndel (Alexandru) Hristachi, pe care Mirela îl numea "omul meu, omul meu de bază". "Săndel ne ajută pe toţi din TAM, pe mine nu m-a lăsat niciodată la greu, m-a ajutat chiar şi atunci cînd era supărat pe mine", îmi povestea Mirela, căci, de-a lungul anilor, s-au mai certat la scenă, din diverse motive. Şi în ultimele luni de viaţă, chinuitoarele drumuri către spitalele din Cluj, Bucureşti şi Sfîntu Gheorghe, Mirela le-a străbătut cu ajutorul lui Săndel.

Mirela Bucur a vorbit în public, pe pagina sa de facebook, doar de una dintre problemele sale de sănătate, cînd a postat un interviu cu celebrul  neurochirurg care a operat-o şi căruia îi mulţumea că i-a salvat viaţa. Doar despre această operaţie îmi permit să vorbesc şi eu, ca o completare la confesiunea Mirelei. De la Cluj, unde Mirela se afla forţată de una dintre problemele sale de sănătate şi unde a aflat de tumorile pe creier, îmi scria: "călătorie în jurul creierului meu, karinthy frigyes, îmi poţi scoate de la bibliotecă cartea asta? ptr când voi veni acasă, înainte de operaţie". Nu ştiam nimica de cartea asta, am căutat-o în Catalogul virtual al Bibliotecii Bod Péter şi am găsit romanul lui Karinthy Frigyes, al cărui titlu este tradus în varianta "Călătorie în jurul craniului meu". Nu am mai apucat să-i scot şi să-i dau cartea, abia după ce am citit-o, zilele acestea, am înţeles de ce voia Mirela s-o citească, înainte de prima operaţie pe creier. Încă din Prefaţa romanului, Karinthy avertizează că "istoriseşte ceva ce i se poate întâmpla oricui, dar face acest lucru tocmai într-un moment deosebit de important şi anume: când i se întâmplă lui însuşi." Şi lui Karinthy i s-a întîmplat ca, în martie 1936, să i se descopere o tumoare cerebrală şi a încercat să refacă drumul către urgenta intervenţie chirugicală de care avea nevoie, scriind romanul Călătorie în jurul craniului meu, un fel de Poveste a lui Orişicine. Karinthy Frigyes nu a fost doar un mare scriitor maghiar – romancier, poet, eseist, umorist, critic literar şi traducător –, ci şi medic, iar confesiunea sa capătă o mare greutate pentru orişicine, care se află în pragul călătoriei în jurul propriului creier. Mirela se afla în acest prag, era speriată şi voia să afle de la scriitorul şi medicul maghiar cîte ceva despre călătoria în care trebuia să pornească. Nu ştiu dacă Mirela cunoştea biografia lui Karinthy, care, după ce a fost operat de un celebru chirurg suedez, se credea salvat şi a început a visa la cîte urmează să facă, dar a murit după cîteva luni, la doar 51 de ani. Ştiu doar că, imediat după operaţie, şi Mirela era plină de speranţe, a început să viseze, printre altele visa că va dramatiza romanul lui Karinthy şi-l va pune în scenă.

În cei peste 20 de ani, de cînd o cunoşteam pe Mirela, am trecut prin două certuri dure, de care, cînd ne-am împăcat, am rîs împreună. Ne-am apropiat mai ales în ultimii ani, cînd, pentru că nu juca şi nici nu mai avea şansa să monteze pe scena TAM, nu voia să-şi ia salariul degeaba şi a înfiinţat Trupa Ego, cu adolescenţi de la Colegiul Naţional Mihai Viteazul. Cu această Trupă a reuşit să construiască un spectacol de succes, Artă, de Yasmina Reza, cu care a participat la festivaluri de teatru pentru elevi şi a cîştigat, printre altele, premiul pentru cel mai bun spectacol şi premiul pentru cel mai bun rol principal (Edi Brandabura), în competiţie cu experimentate trupe ale unor prestigioase licee din ţară. Cum repetiţiile cu elevii aveau loc într-una din sălile Centrului de Cultură al Judeţului Covasna, a cărui angajată sînt, am văzut-o cum lucrează cu adolescenţii şi mi-a cîştigat tot respectul. Mirela a muncit mult pentru a pune în mişcare Trupa Ego, le era copiilor ca o mamă, le cunoştea problemele de familie şi cele specifice vîrstei, cu maşina personală i-a dus la festivaluri. Un alt proiect, care s-a născut tot pentru că nu avea de lucru în TAM şi nu suporta să stea degeaba, a fost Piesa din Bibliotecă, un atelier de teatru lectură, la care a ţinut mult, cum tare mult a ţinut la toate spectacolele pe care le-a regizat, la actorii cu care a lucrat şi la Teatrul Andrei Mureşanu. S-a bucurat enorm cînd TAM s-a mutat la casa lui şi trupa scăpase de stresul lipsei spaţiului de joc. Le spunea tuturor : "acum nu aş mai pleca din teatrul ăsta, care s-a chinuit mult să existe". Mirela Liliana Bucur a plecat, a plecat din lumea noastră în 11 martie 2020, dar a rămas în Teatrul Andrei Mureşanu, a cărui istorie se amestecă cu jumătate din povestea vieţii acestei artiste.

Săptămîna viitoare, în 13 iunie, Mirela Bucur ar fi împlinit 53 de ani. Cel mai sincer şi firesc gest pe care îl puteţi face în amintirea regretatei artiste este să fiţi mereu aproape de Trupa lui Andrei Mureşanu, să  mergeţi la întîlnirile de pe scena acestui Teatru, la care ea a ţinut atît de mult!

Nina Ţînţar