Interviu cu Anna Maria Popa. A fost publicat prima dată în ediția din 18 ianuarie a revistei OCV/Observatorul de Covasna

De-a lungul timpului, în ziarul Observatorul de Covasna și pe site-ul covasnamedia.ro, au fost publicate mai multe interviuri cu directoarea Teatrului „Andrei Mureșanu”, Anna Maria Popa. În majoritatea acestora, accentul a fost pus în mod deosebit pe teatru și pe rezultatele remarcabile obținute de echipa TAM. În interviul de față, am încercat să cunoaștem mai degrabă persoana care stă în spatele funcției de manager al teatrului și să aflăm care este modul de gândire care o ajută să meargă mai departe fără să se lase intimidată sau înfrântă de dificultățile ce survin în calea pe care o are de parcurs. 

 – Cine este această femeie, Anna Maria Popa, din spatele funcției de manager al TAM? 

Habar nu am. De peste 40 de ani caut răspuns, dar undeva, în sinea mea, sper să nu aflu niciodată, pentru că, pentru mine, este important drumul, traseul, „the journey”, mult mai mult decât destinația. Consider că viața pe planeta Pământ este o școală în care noi trebuie să ne demonstrăm virtuțile pe care le putem aduna într-un buchet, buchet pe care, pe urmă o să-l dăm înapoi divinității în momentul în care schimbăm dimensiunile. 

– Și, în această călătorie, cât de mult fuzionează latura profesională cu cea personală? Reușești să pui falie între ele două sau mai degrabă le combini într-un mod original și armonios?

Dacă e ceva ce am căutat toată viața a fost echilibrul. Așa cum spuneam mai devreme, pentru mine este importantă călătoria, dar în călătorie, foarte mult accent pun pe a mă simți eu în echilibru – indiferent că vorbim de un echilibru între fizic și psihic, între profesional și personal. În viață ai nevoie de echilibru în tot ce te înconjoară. Nu-mi iese întotdeauna, desigur, că asta înseamnă să îți asumi umanitatea și natura pur umană. Oamenii sunt foarte complecși. Nu putem să privim lucrurile în alb și negru, deși și asta este ceva ce mă caracterizează. Nu prea am zone gri. Dar lucrez și la acest aspect. 

– De ce lucrezi la acest aspect? Ce dacă ești în alb și negru? Ți se pare că ești tranșantă?

Da, e o problemă de a-ți asuma și de a-ți conștientiza inclusiv extremele – și extremele tale s-ar putea să contravină extremelor altora și, atunci, se creează conflicte, iar eu sunt o persoană absolut non-conflictuală. 

– Dar cum faci să-ți dai seama când îți pierzi echilibrul? Și, mai ales, cum faci să revii în zona de echilibru?

Fiind burețel. Sunt o persoană care învață zilnic de la absolut oricine. Îmi place foarte mult să fiu în contact cu oamenii și nu să fiu eu cea care impune opinii. Prefer să ascult și să învăț. Pentru mine, cea mai tristă zi este ziua în care n-am învățat nimic. 

 – Învățarea presupune, în procesul ei, și acceptarea faptului că facem greșeli. Tu cum te raportezi la greșeli? În momentul în care ai greșit, te blamezi sau accepți că ai greșit și trebuie doar să redresezi lucrurile și să mergi mai departe?

Eu, pe mine, nu mă blamez niciodată, pentru că am o relație foarte bună cu propria persoană. De exemplu, atunci când simt nevoia de îmbărbătare, mă îmbărbătez singură. Nu caut nici laude, nici încurajări. Dacă am nevoie de așa ceva, chiar mă descurc singură. În schimb, nu funcționez pe negativ. Dacă vrei să obții ceva de la mine, în loc să îmi spui cât de prost am făcut ceva, mai bine îmi atragi atenția frumos, pentru că sunt o persoană complet lipsită de orgoliu și n-o să mă simt niciodată jignită dacă, pro activ și din drag, îmi atragi atenția. Ascult de toată lumea și nu consider că dețin adevărul absolut. În plus, de fiecare dată, prefer să cer mai multe opinii pentru că mai mulți ochi au coerență. 

 – Dar decizia finală îți aparține. 

Bineînțeles, dar ea poate fi modificată. Deci nu țin cu dinții ca decizia mea să fie în mod absolut cea finală. Până și în capul meu este democrație, piticii care îmi dansează pe creier au o relație democratică între ei și până la urmă supun la vot. 

 – Deci tu nu te plictisești în sinea ta dacă zici că ai și pitici la mansardă.

În niciun caz. Dacă vreodată mă vezi că am o privire pierdută și ai senzația că sunt pe altă planetă, atunci să știi că sunt în ședință. Am nevoie de an expert opinion și, în momentul ăla, mă duc în interior și mi-ascult expertul interior – și atunci, s-ar putea ca, în realitatea din afară, să fiu ușor absentă. 

– Lăsând gluma la o parte, tu ai niște rezultate vizibile în activitatea pe care o desfășori. Oamenii care le văd poate își pun întrebări privind modul tău de lucru. Ție cum îți iese totul atât de bine? Faci totul intuitiv sau ai un mod structurat de a acționa?

Am un mod de lucru extrem de aplicat și foarte, foarte analitic și chiar organizat matematic. Tabelul meu de lucru, de zi cu zi, care îmi conține absolut toate informațiile, are în acest moment 27 de sheet-uri pe care eu le intercalez și le lucrez. Oricum, creierul meu funcționează pe tabel. Eu, dacă vreau să fiu în zona mea de confort, mă duc în arhiva memoriei, direct în coloana și linia de tabel care mă interesează. Deci acum, dacă mă întrebi ce treabă am în 20 ianuarie în viața privată, eu știu exact în care sheet să mă duc. Dacă mă întrebi care e programul teatrului în 15 martie, la fel. Dar cea mai grea sarcină este, apropo de problema echilibrului, cum intercalezi cele 27 de tabele ca să capete sens ele între ele.

– Te descurajează ceva vreodată?

Nu! 

– Dar cum reușești să nu te descurajezi? E în natura ta sau ți-ai cultivat acest mod de a fi?

Este și o chestiune care vine din natura mea, e și o treabă care se educă. La mine, cea mai simplă metodă de educare a modului acestuia de a fi și de a gândi – dar ceea ce funcționează la mine nu trebuie neapărat să funcționeze și la alții – deci, la mine, funcționează să scot balastul. 

– Și cum scoți balastul ăsta?

Pentru mine, e ceva foarte simplu. Spun clar: „ăsta este cercul meu interior de interes, în el mă concentrez, treaba mea este aici, tot ce e în afara cercului pentru mine nu există”. 

 – Și dacă ar fi să le dai oamenilor un sfat în privința asta, ce le-ai spune?

Cine sunt eu să dau sfaturi?

 – Sunt sigură că ești un model pentru multe persoane. 

Mi-e foarte teamă de lucruri de genul ăsta. Am de foarte multă vreme o problemă cu chestiunea asta de a fi considerată model, atât timp cât eu mă consider un învățăcel toată viața mea și atât timp cât eu am foarte mare nevoie de modele. Ducem foarte mare lipsă de modele. Mă uit în jurul meu și nu-mi prea găsesc modele. Și, atunci când găsesc personalități care să mă inspire și de la care am ceva de învățat, eu sunt genul de om care se agață de ele, pentru că am nevoie să știu că există un om care e peste mine. Altfel, ce aș face? Ce facem? Dacă eu, la vârsta mea, consider că știu tot, atunci viața mea devine complet inutilă. 

 – Și ai niște modele la care te poți raporta? 

Am câteva modele. În viața prezentă, am câteva personalități de care sunt îndrăgostită cumva, nu neapărat profesional, dar sunt persoane pe care, dimineața la cafea, îmi vine să le sun doar ca să le întreb dacă sunt bine. Sau am persoane cărora, o dată la două luni, le dau mesaj cu „Te iubesc”, pentru simplul fapt că mi se pare normal să nu uite asta. Genul ăsta de personalitate este doamna Irina Margareta Nistor. Genul ăsta de personalitate este Aura Corbeanu de la UNITER, care este o personalitate atât de frumoasă, încât, din când în când, mi-e drag s-o sun și să-i spun c-o iubesc. O am pe scenografa Maria Miu pe care, dacă n-am auzit-o o lună de zile, simt nevoia s-o sun, să văd dacă e bine. Și mai sunt. Sunt personalități cu care în viață te întâlnești și știi că ai o legătură dincolo de cuvinte. Pur și simplu, e o legătură energetică ce ține de dragoste, de respect, de bunăvoință. Sunt convinsă că și eu sunt la rândul meu genul ăsta de om pentru alții, dar asta nu înseamnă că sunt un model. Asta cu modelul este, cel puțin în perspectiva mea, prea mult. 

 – Pentru că abordezi ideea de model într-o variantă ideală, dar, de fapt, tu ești la un anumit nivel. Sigur că ești într-un proces continuu de învățare, așa cum ai spus, dar ai ajuns totuși la un nivel mult mai sus decât alții care vin după tine, care și-au început călătoria mai târziu și te fixează pe tine ca reper. Din perspectiva asta te întrebam dacă celor care se împotmolesc sau sunt tentați să cedeze ai să le spui ceva încurajator. Ce să caute? Sau este renunțarea un păcat? 

Nu este renunțarea un păcat deloc. E păcat să renunți pentru că pierzi foarte multe alte lucruri – nu doar din trecut, cât mai ales din viitor. Nu cred că există ceva atât de neplăcut, încât să te facă să renunți. Întotdeauna Universul îți scoate niște lucruri în cale și, ca în legile lui Murphy, niciodată nimic nu este atât de rău, dar nici atât de bine, precum îți imaginezi. Întotdeauna există o marjă de eroare și de manevră. Eu sunt atât de pozitivă și de curioasă, mai ales de ce o să se întâmple în lumea asta peste 50 de ani, încât mă încăpățânez să trăiesc încă 50 de ani, doar ca să văd dacă am avut sau nu dreptate. Fiecare gândește diferit. Și da, normal că pot să dau sfaturi, dar eu dau sfaturi punctuale, pe ce știu că îi face bine unui individ. Uite, iau cazul elevilor mei. În calitate de cadru didactic, am o răspundere foarte mare față de viețile copiilor pe care îi coordonez, dar îmi dau tot interesul să îi cunosc. În primul rând, urmăresc să știu cum funcționează fiecare, ce i se potrivește fiecăruia și atunci, sfaturile mele nu sunt date la modul general, ca să mă dau deșteaptă, ci vin în interesul acelor copii, ca ei, în viață, să aibă un ajutor activ și real. Pentru că sfaturile, dacă nu sunt bine direcționate, pot face mai mult rău decât bine. Nu știi niciodată unde lovesc. Așa că, mai bine nu te bagi decât să produci rău. În plus, eu am foarte mult respect față de meseria punctuală a fiecărui om în parte. Nu mă bag peste medicul chirurg că moare pacientul pe masă. Tot așa nu mă bag nici peste psiholog, care cred că este mult mai în măsură decât mine să dea sfaturi. Dacă pe mine mă întrebi din punct de vedere cultural și strategic, da. Acolo îți spun, că acolo e treaba mea și mă pricep, dar cum să fac omul să nu renunțe... îl scot la o prăjitură. Dacă ajută, foarte bine. 

 – Am înțeles. În privința curiozității tale față de viitor, aș vrea să te întreb: îți e teamă de viitor? Te pregătești pentru ce-ți va aduce? Sau iei lucrurile așa cum vin și iei spontan toate deciziile ca să mergi în direcția cea mai bună?

Ajungem iar la echilibru. Și viitorul îl văd echilibrat. Nu las nimic la voia întâmplării. La mine, din start, când vorbesc despre planuri, despre strategii înseamnă că totul este foarte bine gândit, cu planurile A, B, C, D, E – mai ales în contextul economic și politico-social actual. Nu pot să-mi fac un singur plan, bătut în cuie, pentru că, cel mai probabil, o să-l adaptez din mers de 20 de ori până ajung la o variantă finală. Ceea ce pe mine mă ajută foarte mult să nu dau chix, și n-am prea dat până în momentul de față, este că am planurile gândite cu foarte multe ramificații: de risc management, de adaptări de personal, de adaptări repertoriale, de adaptări politice etc. Și, când vorbesc de ramificații, discut exact despre planuri de back-up. Adică, dacă se schimbă legislația, care din cele patru strategii pe care le-am gândit eu ar merge adaptate instant? Întotdeauna gândesc în paralel, pe cele trei planuri: plan scurt, mediu și lung. Dacă mi s-a schimbat ceva la planul scurt, mă întreb imediat cum mi se modifică planul mediu. Dar cel lung? De aici și vine, în cazul meu, siguranța că nimic nu mă poate atinge, pentru că eu știu că am soluție de back-up pe oricare din ramificațiile pe care mi le poate arunca Universul în față. Și, dacă Universul este atât de inteligent, încât mă surprinde cu ceva, atunci îi mulțumesc pentru că ziua în care mă va surprinde va fi o zi foarte distractivă, care mă va motiva să găsesc ceva și mai creativ și mai interesant, care să mă ducă înainte. Mie îmi plac foarte mult surprizele pentru că mă motivează și îmi lansează o provocare. Iar dacă vorbim despre o provocare pe care nu am anticipat-o deloc, e și mai incitant pentru mine.