Cronica spectacolului prezentat în cadrul Festivalului național de debut în scenografie (15-20 octombrie 2018, Sfântu Gheorghe)

Eugen Ionescu, teatru absurd, argumente non sequitur şi povestea câtorva personaje. Cu aceste date în minte am intrat în sala în care urma să aibă loc reprezentaţia. Textul oferă posibilitatea, dar, în acelaşi timp, obligă atât regizorul cât şi restul echipei la folosirea imaginaţiei întru găsirea celor mai bune soluţii care să reprezinte pe scenă ceea ce Ionescu problematizează. Produsul imaginaţiei, la nivel vizual, se reflectă în decorul format din trei pereţi şi un tavan de culoare neagră, pe care găsim ,,rămăşiţele” lecţiilor realizate (în mod absolut evident) cu cretă. ,,1+1=2”, ,,DOCTORAT TOTAL”, ,,trandafirii bunicii mele sunt la fel de galbeni ca bunicul meu care era asiatic”, ,,ARITMETICĂ”, ,,2+2=4” – citim pe pereţi aceste date şi înţelegem că ne vor fi, pe rând, prezentate (nu ştiu dacă putem spune că tautologia este una asumată).

Înţelegem, din primul moment în care Eleva (Ana Crețu) ia în mâini foi de hârtie roşie, că acestea reprezintă (şi ele) un soi de ciclicitate sau de continuitate a lucrurilor care se întâmplă în acel spaţiu de joc. Spaţiul s-a lăsat descifrat, după mine, mult prea repede, iar singurul element care rămâne să ne ,,surprindă” este scaunul cu spetează înaltă şi acoperit cu o pânză albă, care este înlăturată aproape de final, arătându-ne metoda ultimă la care recurge profesorul.

Profesorul (Andrei Redinciuc) scoate la un moment dat un telefon cu o diagonală mare şi începe să ,,tasteze” vertiginos pe ecranul închis al acestuia, iar o proiecţie apare (târziu, de altfel) pe peretele din spate. Am fi putut accepta soluţia dacă acesta nu se întorcea cu spatele la public şi nu repeta jocul (de această dată ţinând dispozitivul deasupra capului și în aşa fel încât să vedem cu toții că ecranul acestuia este oprit) – raționamentul meu este acesta deoarece un telefon inteligent se utilizează cu ecranul activ, iar dacă vrei să transmiți ceva prin utilizarea acestuia în modul arătat în spectacol, cred că e nevoie de mai mult decât aruncarea unor degete pe suprafața acestuia. Aparițiile personajului Marie (Diana Tănase) în spatele panourilor negre și cu vocea în difuzoare te duceau cu gândul la Servitorul lui Camus, dar acest gând era spulberat cu violență în momentul în care Profesorul se apropia de aceasta, iar vocea lui era și ea captată de microfon și transmisă boxelor, anulându-i astfei Servitoarei sale poziția de ,,superioritate” în care (se pare) era poziționată (întâmplător).

„Joaca” cu absurdul lui Ionesco trebuie să aibă reguli. Este adevărat că poţi să-ţi faci propriile reguli, dar este la fel de adevărat şi necesar să le respecţi. Tastarea pe un ecran închis sau primirea unui doctorat pentru că ştii cât face unu plus unu le înţelegem (şi acceptăm, dacă este cazul) drept elemente care ne arată o lume anume, cu regulile şi entitățile ei, dar nu cred că elementele din spectacol au avut congruența necesară pentru ca noi să vedem acea lume.

Spectacol din cadrul Festivalului național de debut în scenografie (15-20 octombrie 2018, Sfântu Gheorghe)

,,Lecția” de Eugen Ionescu

UNATC București

REGIA: Diana Tănase

ASISTENT DE REGIE: Adrian Apotrosoaei

SCENOGRAFIA: Mădălina Sandu şi Andreea Tecla

COREGRAFIA: Simona Dabija

SOUND DESIGN: Călin Țopa

LIGHT DESIGN: Ionuț Vlașcu

VIDEO DESIGN: Radu Spiridon

CU: Andrei Redinciuc, Ana Crețu și Diana Tănase

Autor: Ovidiu Radu, student la Facultatea de Teatru și Film, din cadrul UBB Cluj-Napoca, specializările Regie și Teatrologie.

Sursă foto: Facebook/ D-butan-t