Teatrul poate avea o voce care să se audă la nivel național și într-un oraș mic. Anna Maria Popa, managerul Teatrului „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe, a fost aleasă în Senatul UNITER pentru mandatul 2026–2030, alături de nume importante ale scenei românești, precum Marcel Iureș, Radu Afrim și Vlad Zamfirescu. Am discutat cu ea despre ce înseamnă această nouă etapă, despre șansele tinerilor artiști, dificultățile teatrelor din orașele mici și despre motivul pentru care valoarea unei instituții culturale nu ar trebui măsurată după mărimea orașului în care funcționează.

- Cu ce gânduri începi acest mandat în Senatul UNITER? Ce înseamnă pentru tine această alegere?

Este o nouă etapă profesională, pe care o încep cu multă bucurie, dar mai ales cu un sentiment profund de responsabilitate. M-am implicat și până acum, în mare parte voluntar, în susținerea intereselor breslei și în încercarea de a găsi soluții la problemele cu care se confruntă sectorul teatral. Diferența este că acum această implicare capătă și o dimensiune instituțională, ceea ce îmi oferă atât o mai mare legitimitate în dialogul profesional, cât și obligația de a transforma intențiile bune în acțiuni concrete.

Sunt onorată de încrederea colegilor mei și conștientă că reprezentarea profesională nu este doar o recunoaștere, ci, înainte de toate, o formă de responsabilitate față de comunitatea din care faci parte.

- Ce presupune concret rolul de membru al Senatului UNITER?

Senatul UNITER este, în esență, structura care coordonează activitatea organizației și participă la definirea direcțiilor sale strategice. Rolul său nu se limitează la susținerea proiectelor artistice, ci presupune decizii privind programele, prioritățile, mecanismele de sprijin profesional și social, precum și dezvoltarea instituțională a uniunii.

Dincolo de atribuțiile statutare, eu cred că această poziție presupune și capacitatea de a asculta, de a identifica problemele reale ale profesioniștilor din teatru și de a contribui la formularea unor soluții sustenabile. Într-un context în care sectorul cultural traversează transformări economice, legislative și sociale importante, UNITER trebuie să rămână nu doar un reper de prestigiu artistic, ci și o voce activă, credibilă și relevantă în dialogul cu autoritățile și cu societatea.

- Ce priorități ți-ai propus pentru următorii patru ani?

În primul rând, sprijinirea tinerilor profesioniști. Consider esențial să construim mecanisme prin care noile generații să beneficieze nu doar de oportunități de debut, ci și de continuitate profesională, mobilitate și acces real la resurse. Debutul este important, dar ceea ce se întâmplă cu un artist după debut este, din punctul meu de vedere, la fel de important.

O altă prioritate este implicarea activă în dialogul privind legislația care reglementează activitatea culturală. Cred că experiența practică a celor care lucrează în instituțiile de spectacole trebuie să contribuie mai consistent la elaborarea politicilor publice. Avem nevoie de un cadru legislativ coerent, predictibil și adaptat realităților actuale ale creației artistice.

Îmi doresc, de asemenea, consolidarea dialogului cu autoritățile publice, susținerea drepturilor și intereselor profesionale ale oamenilor de teatru și continuarea dezvoltării proiectelor UNITER, inclusiv prin colaborări și parteneriate naționale și internaționale.

Nu în ultimul rând, cred foarte mult în solidaritatea profesională. O breaslă puternică nu este doar aceea care își celebrează performanțele, ci și aceea care știe să își protejeze membrii atunci când aceștia se confruntă cu dificultăți.

- Ce poate aduce acest mandat Teatrului „Andrei Mureșanu”?

Sincer, nu m-am raportat la această alegere din perspectiva avantajelor pe care le-ar putea aduce instituției pe care o conduc. Am funcționat întotdeauna după un principiu destul de simplu: înainte să mă întreb ce poate face o organizație pentru mine, încerc să înțeleg ce pot face eu pentru ea.

Consider că un mandat în Senatul UNITER trebuie exercitat în interesul întregii comunități teatrale, nu în beneficiul unei singure instituții, indiferent cât de apropiată îmi este aceasta.

Desigur, experiența acumulată în managementul Teatrului „Andrei Mureșanu”, inclusiv în dezvoltarea de proiecte, parteneriate internaționale și programe dedicate noilor generații, reprezintă un bagaj profesional pe care îl aduc cu mine în Senat. Dar îmi doresc ca această experiență să fie utilă întregii bresle.

Cred, de altfel, că atunci când reușim să îmbunătățim condițiile de funcționare ale sectorului teatral în ansamblul său, beneficiile ajung firesc și la fiecare instituție în parte.

- Ce înseamnă pentru Sfântu Gheorghe să aibă un reprezentant în conducerea UNITER?

Sfântu Gheorghe a mai fost prezent în structurile de conducere ale UNITER prin personalități importante ale vieții sale teatrale, între care regizorul László Bocsárdi. Așadar, din această perspectivă, consider că vorbim mai degrabă despre o continuitate decât despre o premieră.

Cred însă că este important să înțelegem și specificul cultural al orașului nostru. Sfântu Gheorghe este un exemplu foarte interesant de diversitate culturală și lingvistică, în care două instituții teatrale, cu identități distincte, contribuie la dezvoltarea aceleiași comunități.

Dincolo de dimensiunea simbolică, mi se pare important ca experiențele și perspectivele teatrelor din afara marilor centre culturale să fie prezente în procesele de reflecție și decizie de la nivel național.

Pentru mine, reprezentarea în Senatul UNITER nu este una teritorială, în sens strict, ci profesională. Dar este firesc ca experiența culturală și instituțională a locului în care lucrez să contribuie la perspectiva pe care o aduc în această structură.

- Ce probleme ale teatrelor din orașele mici ai vrea să aduci în atenția Senatului?

Cred că trebuie să pornim de la ideea că UNITER reprezintă întreaga comunitate teatrală, iar multe dintre problemele cu care ne confruntăm sunt structurale și depășesc dimensiunea sau localizarea unei instituții.

Aș pune un accent deosebit pe consolidarea mecanismelor de protecție socială a artiștilor, în special a celor ajunși la vârsta pensionării și care se confruntă cu venituri insuficiente sau cu probleme de sănătate. La fel de importante mi se par accesibilizarea actului cultural, atât pentru public, cât și pentru artiști, și integrarea principiilor sustenabilității în funcționarea instituțiilor culturale.

Sigur că teatrele din orașele mici au și vulnerabilități specifice: resurse financiare limitate, dependență crescută de bugetele autorităților locale, dificultăți în atragerea și păstrarea profesioniștilor, acces mai redus la rețele de mobilitate și vizibilitate națională. Cred că avem nevoie de politici culturale care să recunoască aceste diferențe și să reducă inegalitățile de acces la resurse și oportunități.

Mi se pare esențial să depășim ideea că relevanța culturală a unei instituții este determinată de mărimea orașului în care funcționează. Calitatea artistică, impactul comunitar și capacitatea de inovare nu sunt direct proporționale cu dimensiunea unei localități.

Sunt multe lucruri de făcut și nu cred în promisiuni spectaculoase sau în soluții miraculoase. Cred însă în munca susținută, în dialog, în solidaritate și în construirea unor schimbări care să reziste în timp.

Și, ca să închei într-o notă personală, să ne ajute bunul Dumnezeu să avem înțelepciunea, forța și răbdarea de a face toate aceste lucruri cât mai bine, cât mai frumos și, mai ales, cât mai eficient.