Interviu cu Irina Margareta Nistor

Cunoscută de noi toți ca „vocea filmelor” de pe casetele video, Irina Margareta Nistor este un critic de film de referință. Pasiunea sa pentru cinematografie este atât de mare, încât a văzut peste 23 de mii de filme. Cu ocazia celei de-a II-a ediții a Eva FilmMakers Fest, dedicat exclusiv femeilor regizor, s-a aflat la Sf. Gheorghe pentru un master-class. Am profitat de ocazie și am stat de vorbă cu domnia sa pe tema festivalului, dar și despre alte aspecte extrem de interesante, cu privire la condiția femeii în societate în general și în lumea cinematografică în special. 

M.C.D.: Pentru noi, cei de la Sf. Gheorghe, să vedem această a doua ediție a Eva FilmMakers Fest este o mare bucurie. Cum se vede din perspectiva dumneavoastră faptul că s-a luat această inițiativă de a avea un festival în care cineastele să fie sub lumina reflectoarelor?

I.M.N.: Păi, cred că meritau de mult treaba asta, nu? Că e întotdeauna... „ladies first”. De exemplu în Oltenia – știu, e departe de voi –, bărbatul merge în față; ele rămân undeva în spate și ei, atunci, se dau mari și zic că vor să le apere. Pe naiba! Cred că, în mod special pentru că în ultimii ani au și fost mult mai multe creatoare de filme - și în România, și nu numai în România -, e firesc să se facă ceva care să le onoreze și să le trateze așa cum se cuvine, și nicidecum cu o oarecare distanțare sau pe ideea că acum așa e politically correct și nu vor mai lua decât fetele sau doamnele premii. Deci nu! Trebuie ținut un echilibru între una și alta.

M.C.D.: Există o direcție care face să se diferențieze filmul creat de femei de cel creat de bărbați?

I.M.N.: Nu numai atât. Există filme create pentru femei și filme create pentru bărbați, indiferent dacă e vorba de cel sau cea care-l face sau, pur și simplu, se întâmplă. Și am să dau și un exemplu: la Berlin, se difuzează într-o sală filme pentru bărbați și într-una, filme pentru femei. Sigur că și o femeie poate merge la filmele pentru bărbați și invers, dar dacă va fi un film cu multe bătăi, un film istoric ceva mai greoi sau un western, atunci sigur că se vor duce cu precădere bărbați la el. Știm foarte bine că până și lui Nea Nicu (n.r.: Nicolae Ceaușescu), ca oricărui dictator, îi plăceau westernurile. Pe când, în partea cealaltă, pot să fie niște filme romantice, unde bărbații cel mult or să ajungă în situația în care sunt foarte îndrăgostiți și atunci, hai!, treacă de la ei, or să înghită și ei o oră sau cât o fi ca să facă lucrurile să funcționeze. 

M.C.D.: Dar din punct de vedere regizoral, cum se diferențiază creația realizată de femei de cea a bărbaților?

I.M.N.: Diferă foarte mult de la o creatoare la alta. Sigur că o parte dintre ele sunt poate mai tandre, pe când unele pot fi extrem de dure, tocmai ca să nu se mai facă diferența între regizor femeie și regizor bărbat. Și atunci, sunt convinse că dacă vor demonstra că... „Zoe, fii bărbată!”, atunci lumea le va primi mai bine. Eu cred că e o abordare greșită, pentru că ar trebui ca, tocmai, să nu își piardă feminitatea doar pentru că vor egalitate, că asta o să ducă la o uniformizare din asta așa, de tip chinezesc – cum voia pe timpuri Nea Nicu să ne îmbrace pe toți la fel și să mâncăm la cantină, ca să dispară ideea de intimitate. Sigur că există filme care sunt în sine mai tandre pentru că sunt făcute de femei, dar sunt și filme făcute de bărbați, care sunt tandre în sine. Dar e foarte greu să faci o distanțare sau să pui o graniță și să spui că, uite, eu am văzut filmul ăsta și m-am prins că e făcut de o femeie sau de un bărbat. E foarte complicat și nu suntem clarvăzători. 

M.C.D.: Cum se manifestă tandrețea în arta cinematografică, la ce vă referiți mai exact?

I.M.N.: Când spun tandrețe în arta cinematografică, mă refer la ideea că văd filmul și că, într-adevăr, mă înduioșează, mă emoționează, nu mă lasă rece, ceea ce e foarte important. Sigur că el poate fi, repet, făcut de un bărbat. Dar dacă el este mai dur, mai tăios, atunci mai degrabă e făcut de un bărbat. Dar o să dau și un exemplu recent, „Touch me not” făcut de Adina Pintilie, despre care n-ai fi putut să spui că e făcut de o femeie. Sigur e și un aport foarte mare al celui care a făcut imaginea (n. red.: George Chiper-Lillemark), dar puteai foarte bine să crezi că e făcut de un bărbat – și cred că asta a urmărit și ea: să nu se spună „E făcut de o femeie filmul ăsta!”, ci pur și simplu să se spună „E făcut de noi toți”. Pe de altă parte, până în ’89, de referință au fost două regizoare: Malvina Urșianu și Elisabeta Bostan. Lumea o știe mai bine pe Elisabeta Bostan, pentru că, adresându-se copiilor, lumea are față de ea aceleași nostalgii pe care le are și pentru vocea mea. La Elisabeta Bostan, de exemplu, simți că e făcut de o femeie, dar dacă te duci la Gopo, la „Maria Mirabela”, ai putea să spui neapărat că e făcut de-un bărbat? Nu! Pentru că și-a dorit să aibă tandrețea necesară a unei vârste, pentru că, atunci când ești copil, cu atât mai mult îți dorești tandrețe.

M.C.D.: Alegerea subiectelor pentru film se face tot așa, diferențiat? Vă întreb pentru că, în programul de anul acesta de la Eva FilmMakers Fest, este multă durere și vedem femei supuse unor încercări dure – mame obligate să avorteze sau să își dea copiii în adopție ...

I.M.N.: Păi, asta în sine e o chestiune. În momentul în care s-a dat legea antiavort, cine a fost atacat? Au fost atacate tot femeile, că, practic, bărbații nu sufereau și, de cele mai multe ori, nici nu plăteau avortul. Deci era o lege misogină. Și mai era ceva. Era foarte mult judecată o mamă singură. Nici nu exista conceptul de mamă singură. N-aveam cuvântul! Pe când în străinătate exista de nu știu când și foarte multe preferau așa. 

M.C.D.: Aș vrea să vă mai întreb dacă aveți o regizoare preferată din festival.

I.M.N.: Teodora Mihai, pentru că am și cunoscut-o. Vezi, e foarte interesant faptul că, de multe ori, nu este suficient doar să vezi filmul cuiva. E foarte important să și cunoști persoana, iar la rândul ei, persoana respectivă trebuie să știe sau, prin firea ei, să fie de așa natură, să nu te țină la distanță. Nici nu trebuie să exagereze cu apropierea, dar să aibă o anumită duioșie, iar ea este chiar una dintre regizoarele speciale pe care le-am cunoscut. Dar în ce privește filmul „La Civil” este un film dur, e un film foarte important pentru ce se întâmplă în Mexic, pe care ea l-a început ca pe un documentar și și-a dat seama ulterior că mai bine îl face cu actrițe, ca să nu le pericliteze situația celor care trec prin drama respectivă. 

M.C.D.: Dar în ceea ce privește festivalul de la noi, credeți că va putea avea o continuitate și că va produce un efect pe termen lung?

I.M.N.: Sigur că va continua, iar efectul este că lumea va ști mai mult despre regizoare, pentru că spectatorul e puturos – el nu se uită nici să vadă cu cine e un film, dar de cine e făcut! Cu ocazia acestui festival, o să învățăm să ne uităm și să aflăm și de cine sunt făcute filmele astea. 

M.C.D.: Oare nu contează în această privință faptul că regizoarele nu lucrează, în cele mai multe situații, aproape deloc la brandul lor personal? Mai ales în zilele noastre, în care internetul este un instrument fabulos de promovare, nu considerați că neglijează totuși acest aspect al brandului personal?

I.M.N.: Din păcate îl neglijează și n-au învățat nimic de la Hollywood, din anii ’30 ...

M.C.D.: Anii ’30?!

I.M.N.: Da! Știu, sunt aproape 100 de ani și noi n-am învățat nimic în 100 de ani. Bun, am înțeles că am avut o fractură de 50 de ani, când nimeni n-avea voie să fie vedetă, în afară de nea Nicu și nevastă-sa – și când spun vedetă, ca să mă exprim mai bine, spun star – dar totuși... Or, ei acolo, se ocupau de fiecare star, aveau grijă la cum se îmbracă, unde merge, de cine declară că e îndrăgostit/îndrăgostită ... Nimeni nu mergea de capul lui. Exista o imagine și cineva se ocupa de imaginea lor. Azi, în absența acestor aspecte, festivalul acesta este mai mult decât binevenit.

Credit foto: Volker Vornehm (www.volkervornehm.com)