covasnamedia”Când ești minoritar, nu ai voie să dormi!”
Interviu cu directorul Teatrului Masca, Mihai Mălaimare, prezent în weekend la Sfântu-Gheorghe cu trei spectacole.
Directorul Teatrului Masca, actorul și regizorul Mihai Mălaimare, spune că a știut de mic că va deveni actor și-și amintește că lucrul acesta i-a fost chiar ”prezis” prin gimnaziu, de către diriginta de atunci. Născut la Botoșani, Mihai Mălaimare e mândru de originile sale – „moldovenii sunt deștepți”, spune el, dar recunoaște că pe lângă talent a avut și noroc atunci când, absolvind Institutul de Artă Teatrală ca șef de promoție, în 1973, alături de Olga Delia Mateescu, a ales Teatrul Național din București. Crede că acela a fost trenul său norocos.
”La Naționalul din Burești am jucat, nu mult dar destul, nu grozav dar uneori strașnic; m-am pregătit pentru ce avea să urmeze, pentru Masca”, spune Mălaimare, pentru care Naționalul bucureștean rămâne „împlinirea unui vis scurt”. Dincolo de scenă însă, directorul Teatrului Masca spune că e un om absolut normal, preocupat de cultivarea florilor, atașat de familie, sportiv, fascinat de bucătăria naturală – absolut normal, deci. Pentru că, spune el, „un actor adevărat nu este decât un om obișnuit, absolut obișnuit în viața de toate zilele și doar pe scenă îl deosebește harul de ceilalți oameni, doar acolo se înalță și izbutește să fie artist”. Întărind aceste spuse, Mihai Mălaimare s-a dezvăluit în cadrul Zilelor Teatrului Masca la Sfântu-Gheorghe ca fiind un om cald, amuzant, mereu pregătit să răspundă câtorva curiozități, trecând peste oboseală sau problemele proprii.
- Domnule Mălaimare, cum e publicul de la Sfântu-Gheorghe, cum vi se pare zona aceasta?
- M-a șocat acest loc – m-a șocat în mod plăcut și am impresia că aici s-au prezervat lucrurile. Atmosfera parcului Castelului de la Arcuș este extraordinară... da, un loc bun pentru creație, cu urme ale artiștilor, în vreme ce toate aleile parcului sunt pline de violete, iar acesta e un semn că oamenii au grijă de acest loc, îl apreciază, îl protejează. Dar e și un semn al libertății naturii... Îmi place foarte tare, iar ca un corolar al atmosferei, publicul a fost extraordinar – un public atât de cald, avizat și atât de dispus să participe la un act teatral care nu e ușor – 40 de minute de pantomimă, nu e simplu... Dar mi-a făcut mare plăcere, nu a mai contat că spațiul era oarecum impropriu unui spectacol de teatru. S-a petrecut ceea ce oamenii de teatru numesc ”întâlnirea”.
- Ce v-a determinat să reluați „Actorul”, după foarte mult timp de la „nașterea” acestuia?
- Marina Constantinescu (om de cultură, realizator TVR – n.r.), conducea Festivalul Național de Teatru și m-a rugat să reiau acest spectacol... l-am abordat cu foarte mare plăcere, dar și cu o foarte mare curiozitate, deoarece îl reluam după 20 și ceva de ani și nu era chiar glumă. Dar ceea ce însemna acum 20 de ani forță, energie, mușchi... acum înseamnă experiență, viață trăită. Sunt lucruri care se compensează unele pe altele.
- Spuneați undeva că vă e teamă, că sunteți „un om bătrân”... dar nouă, în „Actorul”, nu ne-ați părut deloc bătrân; ce faceți, vă jucați cu cuvintele?
- Adevărul e că nici nu sunt bătrân (râde). În interiorul meu, cred că sunt undeva la 20-30 de ani. Dar trebuie să recunosc că dacă o iau acum la fugă, nu o să ajung departe și o să obosesc repede; sigur, nu mai pot face „saltul mortal”, gâfâi dacă urc repede scările, sunt o sumedenie de lucruri neplăcute, care vin odată cu vârsta. Dar, dincolo de asta, ar mai fi faptul că, de la un timp, începi să simți că se apropie periferia vieții – mai devreme sau mai târziu, chiar dacă un artist nu iese niciodată la pensie, există un anume tip de „retragere a ambasadei”. Și mărturisesc că mi-e groază de momentul acela.
- Ați „construit” Teatrul Masca. În Sfântu-Gheorghe, avem Teatrul Andrei Mureșanu (TAM), care dincolo de faptul că are un public minoritar, are veșnice probleme – legate de finanțări și lipsa unui spațiu propriu... care credeți că ar fi rezolvarea, astfel încât actul artistic să poată excela în forma sa sublimă?
- Cunosc TAM-ul, am auzit de ei. Dar un teatru românesc... într-o așa-zisă „enclavă maghiară” are o problemă în plus față de alte teatre. De aici și problema mai spinoasă a producțiilor care să aducă bani. Poate că cei de aici ar trebui să ia exemplu de la minoritatea maghiară: când ești în minoritate, „te bați”, când ești în minoritate, strângi rândurile, când ești în minoritate - poți fi cel mai prost, dar te duci de-al dracului la teatru, la expoziții. Când ești minoritar, nu ai voie să dormi!
- Au picat românii într-un somn monstruos...?
- Eh, eu cred că românii minoritari de aici se bazează încă pe faptul că în România sunt încă majoritari. Ori... somnul rațiunii naște... ceea ce vedem. Pe de altă parte, sigur că un teatru românesc, într-o astfel de zonă, ar trebui să-și reconsidere discursul și țintele. În sensul în care ar trebui să iasă dintre ziduri, ar trebui să joace afară, să se adreseze tuturor, oamenilor, unui public cât mai larg. Ar trebui schimbat tipul de repertoriu, este nevoie de un repertoriu care să-l plaseze rapid într-o lume selectă a teatrului, ca să fie recunoscut – pentru că funcționează principiul „nu ești apostol la tine acasă”... și nu ai cum să fii deloc, când ești minoritar. Nu știu repertoriul TAM, dar știu că nu poți monta un repertoriu obișnuit atunci când nu ai sală, ești doar tolerat și ești nevoit să constați că ai tăi nu te susțin... Spun asta ca o chestiune generală, nu specifică la Sfântu-Gheorghe: românii nu-i susțin pe români, nu doar că oamenii de afaceri români nu dau un ban la teatru, dar românii obișnuiți, ei nu vin la teatru. Și atunci, teatrul e condamnat – iar când teatrul e condamnat, nimic nu se mai poate face. Prin urmare, situația TAM nu e doar vina celor de aici, căci ne confruntăm cu așa ceva și în alte locații - și la București, în cartierele mărginașe, lucrurile stau exact la fel. Întrebarea retorică, din păcate, este ce fac cei care-și asumă viitoarea Românie? Ce fac românii pentru români...? Eu nu am auzit în discursurile PDL sau ale USL preocuparea pentru cultură, preocupare pentru identitatea românilor din „enclava maghiară”.
- Criticați politicul, dar ați cochetat cu acest domeniu...
- Așa este, și am fost chiar implicat, la modul serios, fiind președinte al Comisiei de cultură. Nu se implică politicul în cultură, sau dacă o face e doar la modul declarativ, la vedere. Adrian Năstase, de exemplu, când a mărit ostentativ și aproape ilegal salariile celor de la Filarmonică, a făcut-o pentru a arăta tuturor „uite, dom’le, ce am făcut”. Dar când am scos o Lege a Teatrelor, care ne-ar fi fost și nouă favorabilă, Năstase s-a dus la niște neica- nimeni sindicaliști, de la Nottara și de la Odeon, și le-a promis că nu va trece Legea. Dar legea a trecut, doar că la ordinele lui și ale lui Iliescu, legea a stat mult la sertar. Iată un exemplu despre „cum nu trebuie să se implice politicul în cultură”.
- Dar oamenii, spectatorii, consumatorii...?
- Societatea românească este la rândul său într-o continuă derivă... Uitați-vă cui se adresează media actuală, ce se transmite pe canalele TV, ce emisiuni au audiență. Păi dacă oamenii se uită la emisiunile astea, înseamnă că nu mai avem nicio șansă. Și atunci... asta este.
Se prea poate ca pantomima să nu fie „specialitatea” multora dintre noi – mai ales pentru că este, în cele din urmă, atât de provocatoare, forțându-ne să ne implicăm, alături de actorii săi, în tot ceea ce înseamnă semnificațiile gestului și mișcării. Dar poate că tocmai de asta, pantomima este una dintre formele teatrale cele mai pure, care alături de dans poate cuceri un public mixt precum cel din Sfântu-Gheorghe – iar Teatrul Masca a reușit, cu siguranță, acest lucru.
Citeşte şi:
Zilele Teatrului Masca la Sfântu-Gheorghe, Hrană pentru sufletul covăsnenilor
