Statuile sunt făcute pentru cei trecuţi în lumea umbrelor. Oamenii vii n-ar trebui să poată să admire, sau să critice, statuile care-i nemuresc. Nuş’dece, dar nu mi se pare normal. Cum tot anormal mi se pare să dai numele unei străzi dintr-o aşezare unei persoane care trăieşte. Nu sună bine. 

Ne-a lipsit puţin să locuim pe strada Gheorghe Hagi, Ilie Năstase sau, iată, Simona Halep. Stă în aşteptare statuia sau strada David Popovici. Bine, Hagi are un stadion cu numele lui, dar asta-i o felie profesională, ca să zic aşa, e ca şi cum ai juca tenis într-un cartier pe un teren pe care scrie Ilie Năstase. Nu deranjează prea tare.

Da, românii au mereu nevoie de eroi, întrupaţi, dacă se poate, în statui, străzi, edificii cu nume, prenume şi funcţii gravate vizibil: „Această clădire a fost proiectată de arhitectul X, construită de firma Y, pe vremea domniei partidului Z”. Şi pe unele cruci foarte elegante dintr-un cimitir braşovean sunt scrise titluri şi funcţii: „Conf. Dr. Ing. Prof. XYZ, veşnică amintire”. Să ştie şi lumea de dincolo cine cu cine stă de vorbă...

Statuile oamenilor vii sunt, însă, de gheaţă. Se topesc repede în confruntarea nemiloasă cu haosul cotidianului. Simona Halep stă mărturie. Valoroasa tenismenă, iubită şi zeificată de o largă majoritate românească (mă număr printre adoratorii Simonei) şi nu doar, a dat-o-n banda fileului cu o substanţă interzisă de cei de la Antidoping. Ea, părinţii şi apropiaţii, antrenorii, toţi cei cu care a lucrat şi lucrează, bagă mâna-n foc că n-a luat roxadustat cu bună ştiinţă. Înclin să-i cred. Aş fi jurat, aş jura şi-acum că n-a ştiut ce-i ăla, dar ignoranţa şi neglijenţa „la serviciu” nu sunt o scuză. 

Substanţa asta interzisă în orice sport nu cuibăreşte în morcovi, ţelină sau sparanghel, în sucuri sau banane; ea există doar dacă înghiţi nişte pilule dintr-o tabletă pe care scrie „roxadustat”. I le-a băgat cineva pe gât într-un pahar de apă? Le-a luat din greşeală? Se poate orice, dar n-are importanţă decât rezultatul final: Simona a fost depistată pozitiv la un control antidoping al WADA.

Pentru că nu are un medic personal, pentru că nu colaborează cu medicii de la INMS, pentru că schimbă frecvent stafful, Simona suportă consecinţe care vor lăsa urme de neşters. Mulţi o acuză de neglijenţă şi trufie pentru că n-a ţinut legătura cu INMS, institut cu care e bine şi e normal să stai de vorbă des, chiar foarte des atunci când ai de apărat o carieră strălucită într-un sport supus agresiunilor din toate părţile. Înclin să le dau dreptate şi acestor critici. Simona Halep a crezut că le ştie pe toate, că le poate controla pe toate. N-a reuşit s-o facă, iar acum trage ponoasele. Suferă, plânge, se zbate în plasa propriului orgoliu. Mare cât soclul statuii care i se pregătea.

„C-aşa-i lumea, trecătoare, unul naşte, altul moare” – zice un cântec lăutăresc. E o metaforă, desigur, dar uite că se-ntâmplă: indiferent de verdictul WTA sau al WADA, cariera Simonei este ca şi încheiată. Statuia pe care începuseră s-o zidească românii doritori de eroi în viaţă s-a topit sub razele roxadustatului. 

În acelaşi timp, la orizont se arată un viitor pretendent la zeificare: David Popovici. Sper că mintea tânărului campion va sta deasupra apei în care înoată, rezistând tentaţiei de a se crede atoateştiutor şi atoatefăcător. Aşa cum arată lucrurile acum, pare să reuşească. Are o minte mult peste vârsta lui – spun asta gândindu-mă cum sunt sau cum erau alţii la 18 ani. Sper să-l ţină, să fie deştept şi modest până când îşi va încheia cariera.

Poate că lecţia dureroasă oferită involuntar de Simona Halep va fi de folos şi altora care se cred de neatins. Nu la politicieni mă refer, desigur, ei nu învaţă niciodată nimic.

Sursa foto: Simona Halep/Facebook