Observatorul de Covasna s-a născut acum 20 de ani. Deși am convingerea că mi-ar fi plăcut nespus, n-am făcut parte din echipa care l-a înființat. Am fost în schimb martora parcursului acestui ziar din februarie 2015. Am transpirat căutând subiecte de primă pagină în zile moarte, în care părea că în județ e imposibil să găsești o știre, cât de mică, și în zile aglomerate, în care nu știai ce să scrii mai întâi și la ce să renunți. Am prins vremuri în care am fost singurul redactor al ziarului și vremuri în care am avut o echipă consistentă, cu oameni activi, alături de care mi-a plăcut enorm să lucrez. Am întâlnit oameni care au tratat ziarul cu respect, înțelegându-i rolul și rostul în comunitate, și oameni care n-au făcut decât să-l critice. În timp ce pentru unii publicația era „Obsi”, pentru alții, era doar „Obositorul”. Ne-au prins bine ambele percepții ale publicului cititor întrucât cei care ne arătau că ne urmăresc și apreciază munca noastră ne animau și ne dădeau forța de a ne ridica zi de zi din pat pentru a porni în căutarea știrilor de care aveau nevoie, în vreme ce ceilalți ne confirmau că facem bine ce facem, căci, așa cum bine spune o vorbă veche din popor, numai în pomul fără roade nu se dă cu pietre.

N-am fost deci în barca celor care au deschis ziarul, dar sunt în barca celor care închid ediția tipărită, ceea ce e trist – mai ales dacă mă gândesc că acesta este ultimul articol semnat de mine care va fi imprimat în paginile Observatorului de Covasna. Totuși, cum orice sfârșit este doar un nou început, îmi alung tristețea aceasta inutilă și o înlocuiesc cu bucuria de a merge mai departe altfel decât până acum. Observatorul de Covasna nu moare, ci se reinventează. Dintr-o publicație zilnică, în rând cu alte publicații similare din județ, devine una săptămânală, cu o formă și un conținut unic, care va face diferența prin calitatea sporită și va arăta că renașterea din propria cenușă este posibilă. Cu condiția să existe voință. Iar noi, cei din echipa acestei publicații, avem o voință de fier. Avem pricepere și entuziasm și suntem hotărâți să facem lucrurile să se întâmple. Mai bine, mai temeinic, mai înălțător.

În tot acest drum pe care îl începem, ne mai trebuie cititori. Fără ei, toate resursele și motivația noastră sunt inutile. Fără ei și interesul lor, publicația e ca și inexistentă.

Vorbind despre interesul cititorilor, îmi vine în minte o situație pe care am întâlnit-o în Slatina, un oraș din sudul Ucrainei, situat la graniță cu Sighetul Marmației. Am mers acolo în 2015, într-o excursie de informare, cu scopul de a vedea cum trăiesc românii și maghiarii într-o comunitate în care și unii, și alții sunt minoritari. Am învățat acolo una dintre cele mai mari lecții pe care mi le-au dat vreodată ungurii în toți acești ani de când m-am mutat în secuime și pe care n-o s-o uit cât timp voi păși pe acest pământ. Deși numeric trăiau mai mulți români în Slatina decât unguri, ziarul local de limbă maghiară avea un număr mai mare de abonați decât ziarul de limbă română. De ce? Pentru că ungurii din Slatina își doreau atât de mult ca ziarul lor să trăiască, încât îl susțineau făcându-și abonamente pe cap de membru de familie. Cinci membri într-o familie, cinci abonamente la ziarul maghiar. La români, abonamentele erau puține și nu se făceau de multe ori nici unul per familie.

Am încheiat aceste rânduri cu exemplul lecției maghiare cu speranța că aceasta îi va ajuta și pe alți oameni să înțeleagă cât de ușor pot să se implice în susținerea unui proiect care le servește interesele și îi reprezintă. Trebuie doar să manifeste constant o dovadă a acestui interes. Invit deci comunitatea covăsneană să ni se alăture în număr cât mai mare pe noul drum pe care l-am început și să îl parcurgă alături de noi susținând-ne eforturile și lupta de a menține în viață o publicație demnă, care merită să meargă mai departe. Urmează proiecte și evenimente noi, materiale de calitate și multe alte surprize care merită toată atenția cititorilor noștri. Noi continuăm pentru și de dragul lor.