Daniel Şanta Aceasta-i întrebarea! Privesc în jur, mă zgribulesc șinjur. Nenorocirea nu mai e doar la televizor, deși acolo se expun necontenit cei ce-o provoacă. E peste tot, la cei mai tineri sau mai vârstnici, la bugetari și la privați, la sănătoși și la bolnavi, e parcă mai vizibilă și grea, în fiecare zi. Lumea își face calcule și paracalcule, apoi îngroapă în ocară statul, banca, șeful, „bocul“, râul, ramul, toate-s negre și urâte, toate-s frate vinovate! Și-atunci cum să vrei să stai?

Daniel Şanta

Aceasta-i întrebarea! Privesc în jur, mă zgribulesc și-njur. Nenorocirea nu mai e doar la televizor, deși acolo se expun necontenit cei ce-o provoacă. E peste tot, la cei mai tineri sau mai vârstnici, la bugetari și la privați, la sănătoși și la bolnavi, e parcă mai vizibilă și grea, în fiecare zi. Lumea își face calcule și paracalcule, apoi îngroapă în ocară statul, banca, șeful, „bocul“, râul, ramul, toate-s negre și urâte, toate-s frate vinovate! Și-atunci cum să vrei să stai? Cum să rămâi lipit cu fundul de umila și mizera-ți zi de azi, când poți face atâtea mâine care să-ți aducă satisfacție... altundeva. Am doi prieteni care au abandonat de curând „lupta“ cu realitatea românească și au ales să-ncerce în altă parte. Nu îi susțin, nici nu-i condamn, e viața lor, decizia lor. Vor bani mai mulți și-i vor ca mijloc de trai și nu ca scop în sine. Vor alte vise-n care pot să creadă, vor idealuri, vor un țel. Și sunt dispuși ca pentru asta să renunțe la multe lucruri fără de preț: prie teni, părinți, copii, rude, amintiri, credințe.

Așa cum cineva îmi spunea de curând, „diaspora“ e plină de oameni care nu se întorc în țară nu din motive financiare, ci din motive sociale. Dar oare nu e plină și de oameni care se-nrobesc și-acceptă umilințe, care fac munci necalificate deși au facultate? Nu-i plin de ospă tari, de spălători de vase, de muncitori care-s dispuși să-și rupă oase fără să realizeze că venitul lor de-acolo este mare doar aici?

Și totuși toate-acestea se întâmplă, pentru că-n România nu mai există vise și nici speranță, nimeni nu mai promite mai nimic, nici măcar „viitorul” ca o entitate abstractă.

Poate pentru că nu suntem cu adevărat un popor ci doar o masă de oameni, poate pentru că nu știm să ne revoltăm ci doar să înghițim, poate pentru că am crezut prea mult în Revoluție și astăzi o simțim ce pe o involuție.

Și totuși în contextul dat, la ce ne-ajută? Să stăm să înjurăm scrâșnit, printre dinți strânși și printre gânduri ucigașe. Vom fi mai buni, mai muncitori, mai realizați și mai voioși? Nu cred. Pentru că poate niciodată n-o să fie bine. (Acel bine – visare, „proiect mereu amânat și urmărit cu un efort istovitor“, dar niciodată realizat al lui Albert Camus). Ce-i de făcut? Ori prin forță, ori prin speranță și gândire pozitivă, trebuie să refacem România – stat. Astăzi ea nu există, e doar o fantomă, condusă de impostori și fără vreun fel de valori. Ne apucăm de-o nouă revoluție sau de un sport de lux numit speranță. Ca orice sport el presupune mult antrenament, răbdare, suferință și pasiune. Dar oare ne așteaptă vreun trofeu?

În cazul nesperat că da... e un trofeu spiritual, ce ține doar de propria trăire, de mulțumirea de a fi tras șimpins până la capăt, de satisfacția de a nu ne fi călcat valorile-n picioare. Dar genul ăsta de trofee nu mai contează prea mult azi, nu sunt în trend și nu au căutare. Nu țin de foame, nici de frig, nici nu te scot din disperare. Poate se dovedesc a fi utile-n viața urmă toare, când vom avea norocul să avem și țară și popor... și viitor.