Nu cred c-am ştiut un om cu mai mulţi prieteni, cu mai multe vorbe bune şi mai frumoase poveşti decât Puiu Tatu. Culmea este că nu căuta omenia, cumsecădenia, modestia, vorba bună – toate erau în el, îl defineau ca om.

Ştia să spună şi ştia să asculte, lucruri greu de imaginat la aceeaşi persoană. Născut în martie, plecat dintre noi în aprilie, se închide cercul existenţei unui om exemplar, posesor al unei familii frumoase care l-a însoţit cu dăruire şi dragoste până în ultimul ceas.

Puiu Tatu era un depozitar de superlative. Indiferent ce funcţii a ocupat, unele foarte importante pentru comunitatea locală din care facem parte, doctorul, directorul, viceprimarul, prefectul, în final pensionarul Gheorghe Tatu le-a onorat cu tot ce avea mai de preţ: inteligenţa, cultura moştenită şi lucrată apoi pe cont propriu, gândirea obiectivă, bunul simţ, dreapta măsură în toate.

Nu pot să nu mă gândesc că titlul „Pro Urbe”, conferit cu ani în urmă de Consiliul Municipal Sf. Gheorghe, înseamnă exact „dreapta măsură” şi „bunul simţ” în relaţiile intracomunitare. Calităţi esenţiale, greu de găsit în rândul comunităţii minoritar-majoritare care ne acoperă existenţele.

I-am rămas dator lui Puiu Tatu cu nişte vorbe la ceas de taină într-o pivniţă din casa lui natală din Avrig. I le voi spune într-o altă dimensiune, poate chiar într-o altă lume. Cine ştie?! Până la urmă, dacă există o lume mai bună decât cea în care ne chinuim să trăim, atunci Puiu va fi cu siguranţă acolo; aşezat la locul cuvenit de Cel care ştie totul despre toţi şi despre toate. Îmi propun mereu să cred că minunea asta se poate întâmpla – sperând, desigur, în iertarea păcătosului care sunt.

Nu-mi plac despărţirile, cu atât mai puţin cele considerate definitive. Aşa încât, prietene, un optimist „la revedere” ar fi mai potrivit decât un depresiv „adio”.

Foto arhivă