OPINII 24 ianuarie 2011

EDITORIAL – Mari sărbători pentru mica unire

de Covasna Media | 16 vizualizări
Dumitru Manolăchescu Marea Unire e cea de la 1 Decembrie. Mica Unire e pe 24 ianuarie. Prima a devenit Zi Naţională, se dă liber şi se fac festivităţi. A doua e o zi ca oricare alta, chiar dacă se festiveşte. S-au chinuit unii şi alţii s-o dea liberă, habar n-am dac-au reuşit, cred că mai degrabă nu şi pe bună dreptate, ar fi trebuit să dea liber doar moldovenilor şi muntenilor, că despre unirea lor e vorba, ardelenii erau ocupaţi cu munca la împărăţie...

Dumitru Manolăchescu

Marea Unire e cea de la 1 Decembrie. Mica Unire e pe 24 ianuarie. Prima a devenit Zi Naţională, se dă liber şi se fac festivităţi. A doua e o zi ca oricare alta, chiar dacă se festiveşte. S-au chinuit unii şi alţii s-o dea liberă, habar n-am dac-au reuşit, cred că mai degrabă nu şi pe bună dreptate, ar fi trebuit să dea liber doar moldovenilor şi muntenilor, că despre unirea lor e vorba, ardelenii erau ocupaţi cu munca la împărăţie... Aşa că azi sărbătorim. Sau comemorăm?! N-a fost niciodată clar ce facem noi la zilele astea festive; dacă punem coroane de flori la statuia Viteazului în acorduri solemne de fanfară înseamnă comemorare, însă inima zburdalnică ne îndeamnă să sărbătorim. Zicea bine Caragiale, e o dilemă din care nu putem ieşi... Şi nici nu cred că merită să ne obosim prea mult.

Sărbătorim, deci, Unirea Principatelor Române. Un pas esenţial spre cucerirea Independenţei de Stat şi spre făurirea statului naţional. Şi, peste toate, un nume-simbol: Alexandru Ioan Cuza. Un domnitor al Principatelor Unite căruia îi datorăm mai mult decât recunoaşte, când e bine dispusă, Istoria.

Hora Unirii, care a însufleţit masele la 24 ianuarie, a fost scrisă în 1856 de Vasile Alecsandri. Muzica a fost compusă de Alexandru Flechtenmacher... Un compozitor aproape anonim, care a reuşit însă o performanţă de invidiat: ne-a deschis şi închis o mulţime de ani emisiunile la unica Televiziune Naţională. Cât despre Poet, el ne-a lăsat un testament de care ne-am bătut, aproape mereu, joc. Adică am sărbătorit cu mâna pe inimă fără să simţim cu sinceritate unirea. Şi n-am simţit-o  dintr-un motiv simplu: pentru că ea nu există altfel.

Ultima oară când îmi aduc eu aminte că ne-am unit a fost la Revoluţia din Decembrie 1989. Atunci trăiam cu adevărat unirea în cuget şi simţiri, dar de cântat cântam, fireşte, Deşteaptă-te române!; nu pentru că ne plăcea mai mult Pann decât Flechtenmacher, ci pentru că era nevoie să ne trezim din somnul în care ne-adâncirăm şi pentru că revoluţionarii bine informaţi ştiau deja că această compoziţie va deveni Imn Naţional. Ce s-a întâmplat după Revoluţie a fost o veşnică pomenire a marilor momente ale istoriei românilor, fără nicio intenţie de a ne ridica măcar pe-aproape. Dimpotrivă, stăm şi acum în genunchi, dar nu în faţa înaintaşilor, cum ar fi normal, ci în faţa unor contemporani nevrednici, cu şi fără inimă română.

Ca blestemaţi de Arghezi pentru păcatul de a nu şti să ne iubim ţara, ar trebui să ne târâm în genunchi nu ca să pipăim moaştele vreunui sfânt făcător de minuni, ci pentru a ne cere iertare în faţa statuilor strămoşilor. Să cerem iertare şi să nu fim iertaţi, pentru că am păcătuit şi păcătuim cu bună ştiinţă. Pentru că de 70 de ani încoace nu mai ştim ce-am făcut cu ţara şi cu viaţa noastră.

Am scris de multe ori despre Unirea Principatelor, dar niciodată aşa. Ceea ce înseamnă că s-au adunat dureri care trebuiau spuse. Nu le băgaţi în seamă şi bucuraţi-vă de sărbătoarea sau comemorarea de azi. Daţi mână cu mână, priviţi-vă în ochi şi jucaţi Hora Unirii cu gândul că mâine va fi mai bine doar dacă noi toţi vom fi mai buni. Mai curaţi. Mai deştepţi. Mai harnici. Mai sinceri. Mai de caracter. Mai adevăraţi.

Distribuie articolul:  
|

OPINII

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.