Prin oraş se-aud, din vreme-n vreme, bubuituri răzleţe: sunt focuri de armă, de tun, de mortiere sau ce arme or mai avea forţele armate terestre care fac exerciţii de tragere în poligonul de la marginea municipiului, pus la dispoziţia unor unităţi combinate ale armatei române. Nu avem, aşadar, de ce ne speria, nu vin ruşii, nu ne fură Orban Ardealul, nu ne atacă nimeni, învăţăm doar să ne apărăm de posibilii atacatori dintr-o posibilă vecinătate imediată; dinspre est, ca să nu fiu înţeles greşit.

Dar ideea de „război civil” nu este chiar gratuită. Sindicaliştii din învăţământul românesc cer lucruri imposibile: 4.000 de lei net salariul unui profesor debutant, prin urmare spre 7.000 de lei cel al unui dascăl cu oarece vechime. „Nu suntem asistaţi social, nu vrem ajutor social”, spun liderii de sindicat, altfel plătiţi regeşte pentru „meseria” lor de şefi, care presupune inclusiv (sau mai ales...) pregătirea şi desfăşurarea acestui conflict de muncă.

În esenţă cadrele didactice au dreptate: lefurile lor sunt foarte mici. Am văzut fel de fel de comparaţii: cu leafa unui şofer de ministru, cu o casieriţă de la un supermarket, cu un gunoier... Lipsite de sens comparaţiile astea, pentru că fiecare meserie are importanţa ei. Ministrul are nevoie, teoretic vorbind, de un şofer la orice oră din zi şi din noapte, fără casier la un magazin vedem ce complicat e, iar fără maşina care să ia gunoiul de la casă sau de la bloc nu se poate trăi civilizat.

Fără niciun dubiu, meseria de dascăl este una dintre cele mai importante, pentru că în discuţie se află calitatea viitoarelor generaţii care vor face România mai deşteaptă, mai civilizată, mai bună, mai europeană. Sau nu!

Ce nu ştie, nu poate sau nu vrea să facă acest guvern, ca şi toate celelalte care au condus ţara de la Revoluţie încoace, este să aşeze lucrurile într-o ordine oarecare, să respecte nişte priorităţi. Dar profesorii au fost mereu la coadă, iar asta s-a întâmplat şi pentru că liderii lor de sindicat suferă de boala „partizanatului politic”, profund dăunătoare unor sindicalişti serioşi. Prin urmare, apropiaţi fiind ba de liberali, ba, mai ales, de social-democraţi, liderii din învăţământ s-au mulţumit cu puţin spre foarte puţin. Iar guvernanţii au exploatat, desigur, această situaţie.

Nu văd de unde poate Marcel Ciolacu, că Nicu Ciucă sigur nu poate, să ofere salariile cerute imperativ şi tăios de sindicalişti. Bugetul întocmit de PSD e vai-mama-lui, hărtănit rău, rupt şi cusut pe la toate colţurile, iar aici ar fi vorba de vreo 150.000 de grevişti care ar urma să beneficieze de aceste măriri substanţiale. Greu de crezut că vor fi găsiţi banii ăştia prin vreun cotlon al Ministerului Finanţelor.

Aşa încât, iată, ne aflăm la o răscruce de drumuri: ori profesorii cedează ceva din pretenţiile lor, ceea ce ar fi de aşteptat şi de preferat, ori... vor urma zile, săptămâni şi luni de nemulţumiri transformate, probabil, într-un „război civil” de uzură între profesori şi elevi pe de o parte şi învăţători şi părinţi de cealaltă parte.

Complicat şi pentru unii, şi pentru alţii. E soarta examenelor în joc, sunt ani terminali la mijloc, copiii şi părinţii n-au nicio vină, profesorii... Ce să zic, aici lumea e împărţită în tabere, e greu de dovedit vinovăţii, dar cu siguranţă cadrele didactice nu sunt îngeraşi. Actul educaţional pe care îl susţin şi îl prestează nu pune elevul pe primul plan nici măcar în declaraţii de presă.

Singurul vinovat unanim recunoscut şi arătat cu degetul este Guvernul României, total decuplat de la nevoile reale ale societăţii, ale oamenilor, ale ţării. Pe aceşti politicieni de toată jena nu-i interesează decât soarta lor şi a partidelor lor, n-au nicio treabă cu „restul lumii”. O vreme s-a mai putut cu minciunele, populisme şi promisiuni, cu „UE e de vină...”, acum, iată, nu prea se mai poate, cuţitul a tăiat până la os. Şi doare...

Am reţinut o mostră de gândire matură din partea unui elev din Sf. Gheorghe. Se numeşte Marian Calcea şi este preşedintele Consiliului Judeţean al Elevilor. Iată ce spune el: „Susţinem principiile din spatele grevei generale, dar nu suntem de acord ca elevii să fie folosiţi drept armă emoţională pentru a atrage atenţia asupra subfinanţării. Susţinem protestele din educaţie, dar având în vedere că elevii au dreptul la protest doar în condiţiile în care acesta nu afectează orele de curs, suntem de părere că protestele profesorilor au un impact negativ imens asupra actului de predare-învăţare-evaluare. (...) Greva profesorilor nu va rezolva problema subfinanţării sistemului educaţional”.

Foarte interesant şi foarte adevărat, este? Tânărul domn elev a spus exact ce trebuia să spună, dovedind că generaţia lui ştie pe ce lume trăieşte. Mi-aş fi dorit să aud ceva asemănător şi din partea unor politicieni care se fac că muncesc pentru binele ţării... Dar nu-i de unde, ei n-au prea dat pe la şcoală, iar facultăţile le-au făcut pe relaţii şi pile, de-aia sunt acum aproape toţi „doctori”.

Greva generală e ca o armată care defilează sub ochii noştri, iar situaţia e departe de a fi calmă. E de văzut cine vor ceda primii: sindicatele sau guvernanţii? La urma-urmei, o revoluţie poate începe şi de la greva generală a cadrelor didactice, chiar dacă la noi e foarte puţin probabil să se-ntâmple minunea asta.