La sfârşitul lunii mai, la Băile Balvanyos se desfăşoară lucrările unei Comisii cu nume lung: Comisia de Guvernanţă a Congresului Autorităţilor Locale şi Regionale al Consiliului Europei. Oficialităţile judeţene majoritar maghiare s-au străduit mult să aducă această comisie la Balvanyos, pentru ca informaţia directă să nu mai fie distorsionată de Politic şi Media – asta e marota lor, traducerea e greşită, se interpretează etc.

Scopul şi durata vizitei acestei Comisii la Balvanyos: e musai ca limba maghiară să devină limbă oficială în Ţinutul Secuiesc. „Alături de limba română“, zice preşedintele CJ Covasna. Mulţumim pentru îngăduinţă, onorabile. Dar să vezi luptă: ce limbă va fi pe primul loc? Limba regională, sau limba oficială? Normal ar fi... Dar pe cine mai interesează normalul?! În momentul în care ai 75% populaţie maghiară într-un judeţ îţi poţi permite să faci orice: să ai şcoli, să ai limbă, să ai drepturi colective, să-ţi impui politicile de inspiraţie separatistă gen „Ţinutul Secuiesc“, din care, evident, românii lipsesc. Invers pentru cei care n-au decât 25%, ei sunt o cantitate neglijabilă şi pentru majoritarii locali, şi pentru statul român.

Luările de poziţie de la conferinţa de presă a CJ Covasna au reliefat un lucru pe care-l ştiam: oficialii covăsneni se sprijină pe fraţii din Ungaria pentru a-şi apropia structuri ale Consiliului Europei. „Captatio benevolentiae“, ar spune latinul; martiraj, victimizare, nedreptăţi... Aceşti oficiali acuză statul român de limbaj duplicitar în materie de minoritate maghiară. Probabil au dreptate, statul român este atât de slab, atât de răvăşit încât nu e în stare să ţină piept „loialităţii“ cu iz separatist manifestate de liderii partidelor maghiare.  Şi-atunci dă din colţ în colţ, izbind de multe ori cu oiştea-n gard, cum ar zice prezidentul Iohannis.

Mizând pe acest stat român slab, oficialii maghiari apelează la sprijinul Ungariei pentru un lobby eficient în Consiliul Europei. Nu-mi dau seama cât succes poate avea o „vorbă bună“ pusă de Viktor Orban şi-ai lui, ştiută fiind adversitatea iliberală cu care premierul Ungariei se opune multor iniţiative ale Uniunii Europene.

O adversitate împărtăşită mai nou, e drept, de Guvernul României. Iar aici ar fi câteva lucruri de speculat: de pildă, că Guvernul şi Parlamentul majoritar PSD-ALDE vor împărtăşi aceleaşi valori „limbistice“ regionale cu oficialii UDMR şi cei ai Ungariei. Contra-cost, ca să zic aşa, dar pe cine mai interesează vânzarea-cumpărarea de voturi într-un Parlament pe care tot mai mulţi români îl numesc al „ruşinii naţionale“?! Iar relaţia Dragnea-Orban se prevede a fi una de subordonare faţă de premierul ungar, aici nu mai există prea multe dubii.

Zicea preşedintele UDMR, Kelemen Hunor, despre lipsa de încredere care domneşte în societatea românească. Observaţie perfect valabilă şi în privinţa relaţiilor maghiari-români şi viceversa. Maghiarii suspectează că românii îi consideră cetăţeni de rangul doi sau trei, în replică românii îi acuză de exact acelaşi comportament abuziv-discreţionar în Ţinutul Secuiesc. Cum să ieşi din dilema asta? Maghiarii acuză „limbajul duplicitar“ al instituţiilor statului român, românii îi acuză pe maghiari de acelaşi limbaj duplicitar. Motive pentru cei din urmă: de ce sprijiniţi în Parlament şi Guvern, fraţi maghiari, o coaliţie de partide care guvernează duplicitar, împotriva intereselor minorităţii maghiare?! De ce nu lăsaţi Puterea din braţe?! E doar una din multele surse ale „neîncrederii naţionale“ de care vorbea dl. Kelemen. O sursă care spune că liderilor maghiari le convine un stat român slab, coruptibil, şantajabil, influenţabil.

Altfel, după cum covăsnenii desigur ştiu din proprie experienţă, limba maghiară nu este deloc oropsită în Secuime. Nici n-ar fi posibil, odată ce România a semnat Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare. Dar, după cum se poate observa, e nevoie de mult zgomot de fond pentru a atrage atenţia europenilor asupra victimelor „statului român opresiv“ – cum este considerată România în discursurile publice ale unor lideri ai partidelor maghiare din interiorul şi exteriorul ţării noastre. Iar Balvanyosul poate deveni un asemenea „zgomot de fond“.

Pentru noi, trăitorii din HarCov, soluţia ar fi, poate, ceva mai multă sinceritate, loialitate şi „aplicaţiune“, cum ar spune Caragiale. Şi din partea minoritarilor, şi din cea a majoritarilor. Limba maghiară este, de facto, limbă regională. Se foloseşte în administraţie, în justiţie, în şcoli, în instituţii publice, se foloseşte peste tot fără ca oamenii care o vorbesc să aibă de suferit. Dacă vă uitaţi bine, limba oficială, cea română, este oarecum stingheră, ca şi cum n-ar lipsi decât un pas pentru a fi dezavuată.