Titlul reia o declaraţie a posibil viitorului preşedinte al Turciei, Kemal Kilicdaroglu, foarte sigur pe el după ce turcii au hotărât că Recep Erdogan are nevoie de o lecţie de democraţie, aia din turul doi al alegerilor, cu care sultanul de la Ankara nu s-a confruntat niciodată în 20 de ani de domnie dictatorială.

Dar ce treabă avem noi cu sultanii, cu Erdogan şi Kilicdaroglu?! Noi le-avem pe-ale noastre, avem, vorba aia, proştii noştri, avem de ars şi de furat păduri, avem de distrus ape, avem de transformat Ţara într-o groapă de gunoi a Europei. Ce să învăţăm noi acum de la turci mai mult decât bunele obiceiuri fanariote cu care ne-am îmbogăţit sute de ani de istorie obligatoriu glorioasă?! 

Dar uite că îi găsim pe turci şi în istoria noastră post-revoluţionară. Uneori mai mult chiar decât am vrea. Întrebaţi-l pe Gigi Becali, marele latifundiar posesor de echipă de fotbal, cum şi-a făcut el primii bani câştigaţi „cinstit”: din comerţ cu blugi şi alte „second”-uri din Turcia. Verii lui, oameni cinstiţi din fotbal şi ei, la fel şi-au câştigat primele milioane de dolari. Furăciuni acceptate de autorităţi de dragul „capitalului românesc”. 

V-aţi mira câţi oameni potenţi financiar şi politic (dacă nu cumva începe să fie un pleonasm alăturarea asta...) s-au format la „şcoala turcă de afaceri” în anii de după Revoluţia din decembrie. Atunci s-a format „capitalul românesc”, atunci era pe toate buzele îmbogăţiţilor de Revoluţie sintagma „nu mă întrebaţi cum am făcut primul milion”... 

Era clar încă de pe atunci că n-are rost să pui asemenea întrebări, iar blugii şi zorzoanele din bazarele turceşti s-au transformat în seminţe de legume, soluţii toxice pentru roşii repede crescătoare şi tot soiul de alte „miracole” agricole preluate direct din basmele cu Jack şi vrejul de fasole. 

Să nu uit: nu doar de soluţii toxice pentru creşterea rapidă a legumelor şi cerealelor ne livrează turcii, ci şi toxine pentru creşterea buzelor, bucilor, sânilor, chiar şi părul din cap creşte mai repede dacă e plantat la ei... Nu există operaţie estetică pe care să n-o poată face turcii în spitalele lor.

Singura mare problemă a lor va fi, acum, alegerea lui Erdogan în turul doi la prezidenţiale. Societatea turcă se frământă teribil, alimentată de scorul strâns din primul tur: 49% Erdogan, 45% Kilicdaroglu. E o bătălie istorică la ei, conservatorii naţionalişti contra moderatului pro-european. 

Ce şanse are Opoziţia turcă? Cred că destul de puţine. Locul trei pe tabloul prezidenţialelor este ocupat de un ultranaţionalist, cu 5%. Logic vorbind, voturile astea se duc spre Erdogan, cu atât mai mult cu cât alegerile parlamentare au fost câştigate de AKP, partidul actualului preşedinte.

Am moştenit de la turci nu doar destule cuvinte, ci şi multe obiceiuri. Unele bune, mult mai multe proaste. Societatea turcă nu ar trebui să ne fie străină, ne asemănăm în multe puncte. Şi totuşi, nu pot înţelege un lucru: de ce l-ai vota pe unul pe care îl acuzi că a întreţinut-favorizat-încurajat corupţia, hoţiile, haosul din construcţii, în urma cărora au murit la recentul cutremur zeci de mii de turci?! 

Pun întrebarea asta pentru că, aşa cum arată statisticile, turcii din zonele distruse de cutremur au votat majoritar cu „acuzatul” Erdogan. Ce să mai înţelegi de-aici?

„Vom câştiga în mod absolut” în turul al doilea, declară Kilicdaroglu. Mie nu-mi place Erdogan pentru că este un dictator şmecher, care face o navetă subtilă între Rusia lui Putin şi Occidentul în care este membru marcant al NATO. Prin urmare, nu m-aş bucura să-l văd din nou preşedinte pe Erdogan.

Dar rezervele mele de optimism se cam topesc atunci când mă gândesc la turul doi al alegerilor prezidenţiale: 1. Nu cred că fanii ultranaţionalistului de pe locul trei (5%) vor vota candidatul Opoziţiei pro-europene. 2. Alianţa care l-a adus pe Kilicdaroglu în turul doi are nu mai puţin de 6 partide, mai mici şi mai mari. Iar eu am învăţat lecţia românească: cu cât sunt mai mulţi la guvernare, cu atât rămâne mai puţin pentru popor...