În vreme ce în România se întâmplau episoade eroice din bătălia partidelor politice cu poporul votant pentru prosperitatea şi demnitatea poporului votant, la Londra o visătoare incorigibilă dotată şi cu inimă, nu doar cu creier şi muşchi, se lăsa plutind pe norii prietenoşi de peste Wimbledon. Un vis al mamei împlinit de fetiţa ei. Ce mare lucru?! Câştigă Simona şi la Wimbledon pentru că ăsta a fost visul mamei. În timp ce în ţara ei se luptau miniştrii cu preşedinţii, se dădeau demisii şi se cumpărau funcţii, se fura pe rupte şi se mai făcea un centimetru de autostradă pe la Râşnov, la Londra prinţi şi prinţese de-adevăratelea o firitiseau pe Simona, iar campionul naţionalist pur-sânge sârb Djokovici o invita la dans într-o seară magică a campionilor născuţi şi făcuţi să ne arate ce înseamnă muncă, talent şi mai ales încrederea în propriile forţe.

La Wimbledon, Simona ne-a servit o lecţie despre încrederea în tine, în munca ta, în destinul tău. O lecţie pe care românii o învaţă foarte greu în ţară, pentru că în România nu mai există profesori la această materie, au plecat cu toţii să-şi împlinească un vis prin alte patrii. „Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n ţara mea” zicea, parcă, Tudor Gheorghe. O fi, doar că prea multă pâine tâmpeşte şi te trezeşti fără veste bătrân şi prost, uitând să-ţi trăieşti visul.

Cum spuneam, în vreme ce la Londra Simona câştiga cel mai prestigios trofeu din tenisul mondial, la Bucureşti se întâmplau tragedii: ministrul de Interne, „doamna de fier” a domnului încarcerat, botoxata Carmen Dan îşi dădea demisia. Gest aproape unic printre pesedişti. „N-am ce să-mi reproşez” – cuvânta sus-numita. Am înţeles, aţi comis un gest de onoare ca să nu-i oferiţi amicei politice din Videle bucuria de a vă demite. Bine şi-aşa, important e că nu vă reproşaţi nimic, nici măcar bătăile, gazarea şi rănile oamenilor nevinovaţi pe 10 august 2018. Amărâţii ăia de protestatari s-au împuşcat singuri, s-au gazat singuri, s-au bătut între ei, n-au fost ciomăgiţi de jandarmii conduşi de subalternii d-nei ministru Dan. Această doamnă ulterior botoxată nu are ce să-şi reproşeze.

Cu siguranţă, şi d-na fost ministru are o mamă. Ştim ce visa mama Simonei. Ştim, de asemenea, ce visa mama lui Ştefan Voievod pentru fiul ei: „Du-te la oştire, pentru ţară mori şi-ţi va fi mormântu-ncoronat cu flori”... Nici măcar nu i-a deschis porţile cetăţii, l-a trimis înapoi la luptă şi-uite cum avem acum un Ştefan cel Mare şi Sfânt domn al Moldovei! De-aia îmi vine în minte şi Carmen Dan, un nume mult-pomenit nu doar azi: oare ce vis a avut mama ministresei pentru fetiţa ei? O fi visat-o la Interne? N-aş prea crede. Dar mama Vioricăi, sau chiar mama lui Liviu, sau atâtea alte mame de oameni politici „celebri” aflaţi acum la strâmtoare, oare ce şi-au dorit pentru copiii lor?!

Vedeţi, din când în când e bine să ne gândim la mamele noastre, eventual la visul lor în legătură cu noi. Poate am reuşi să evităm situaţii neplăcute create de uriaşul nostru „ego”, capabil s-o apuce pe drumuri greşite, nevisate vreodată de-o mamă. Poate am reuşi să fim mai mult oameni şi mai puţin „bestii” încurcate în plasa unor jocuri murdare prost gestionate. Visul mamei poate fi un reper de care să ne agăţăm când nu mai aflăm calea. Iar dacă nu-l mai ştim, ori nu-l mai găsim, să ne uităm la poza îngălbenită dintr-un album prăfuit. Chipul mamei ne poate oferi un vis curat, demn, tangibil. Chipul mamei, visul mamei sunt singurele icoane la care merită să priveşti şi să te închini.