OPINII 19 ianuarie 2023

EDITORIAL. Viaţa românului, o glumă; apatia socială, o realitate

de Dumitru Manolăchescu | 1433 vizualizări

Au murit nişte oameni la o mină din Gorj. N-au murit în subteran, zdrobiţi sau intoxicaţi, au păţit-o afară, înainte de intrarea în mină, au fost ucişi chiar de maşina care îi aducea la locul de muncă. Vechitura de vreo 50 de ani a derapat, s-a răsturnat pe-un pod şi-a accidentat mortal 3 oameni, rănind alţi vreo 15. 

Se-ntâmplă, domnule, în mină, asta-i viaţa, se mai şi moare! Păi cine zice chestia asta? Vă spun eu: chiar minerii, şefii lor, prietenii lor, toţi cei care au nevoie de leafa aia amărâtă ca să-şi ducă zilele în nişte exploatări miniere de care nu mai are nimeni grijă, în Văi şi Cariere uitate de Dumnezeu, de oameni şi de supermenii din guvernele României. 

Minerii de la cariera Jilţ, aparţinând Complexului Energetic Oltenia, se bucurau să ia o leafă care să le asigure existenţa nevolnică lor şi familiilor. Nu mai interesa pe nimeni protecţia muncii, nu îndrăznea nimeni să refuze să urce în autovehicule de transport marfă şi 20 de oameni înghesuiţi în ele împotriva oricăror reguli. 

Nu căutăm vinovaţi printre morţi sau răniţi, vinovaţii sunt în altă parte. Ei sunt directorul minei şi subordonaţii săi, care ar fi trebuit să se ocupe şi de asigurarea protecţiei la şi spre locul de muncă. Nu şoferul care a răsturnat maşina e vinovatul, ci directorul CE Oltenia, care n-a simţit nici măcar nevoia să-şi dea demisia. S-a agăţat de funcţie, a fost nevoie de intervenţia ministrului Energiei pentru ca foarte bine plătitul director să fie demis.

Da, e vorba de bani aici. Minele n-au mai avut căutare, s-a pus preţ mare pe alt fel de energii, soare, vânt, apă, microcentrale nucleare. De când cu războiul din Ucraina şi restricţiile impuse Rusiei, cărbunele a ajuns din nou în atenţia guvernului. „Daţi-i bice, băieţi, că ne mai lasă câţiva ani UE!” – anunţul autorităţilor a fost bine primit de mineri şi mai ales de şefii lor, beneficiari de salarii şi prime substanţiale.

Şi-atât! Nu s-a gândit nimeni la condiţiile de muncă ale minerilor, la viaţa şi la moartea lor. Dacă ai noroc, trăieşti; dacă ai ghinion, mori. În mină sau la suprafaţă, totuna. Aşa că, ghinion, minerii de la Jilţ s-au răsturnat cu o maşină-cavou, veche de vreo 50 de ani. Unii n-au avut noroc...

Moment în care nu poţi să nu-ţi pui măcar o întrebare: cât mai preţuim noi, românii, viaţa? Cât mai valorează la noi o rază de soare, un zâmbet, un strop de ploaie, fulgul de nea? Dacă mă gândesc bine, nu suntem foarte departe de ruşi, pentru care viaţa nu înseamnă mare lucru. Suntem pe locul 2 în Europa la numărul de morţi în accidente rutiere. Şi asta nu doar pentru că n-avem şosele sigure, ci mai ales pentru că... nu preţuim viaţa. Nu suntem chiar ca fanaticii războinici ai cecenului Kadîrov, care se bucură să ajungă cât mai repede în Raiul musulman, dar nici prea departe de lumea „fără durere şi întristare” nu suntem...

Accidentul de la mina Jilţ intră, cumva, pe aceleaşi coordonate fataliste: „Dacă mi-e scris să mor, mor, asta e, nu mă pot opune sorţii!”. Aşa o fi?! Ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi dus vreun lider de sindicat, ori vreun miner mai curajos, la şeful de echipă, sau chiar la director să-i spună: „Noi nu mai intrăm în mină dacă nu ne creaţi condiţii de muncă, de transport, de trai”? E posibil să fi fost dat afară, pe principiul des folosit „aşteaptă alţi 10 în locul tău afară”. Dar e posibil şi ca astăzi minerii morţi în accidentul de la Jilţ să mai fi trăit, pentru că n-ar mai fi fost aduşi la muncă cu vechitura din anii ’70.

Despre o apatie socială ucigaşă e vorba nu doar la mina Jilţ, ori la alte mine sau locuri periculoase de muncă. Ne bântuie un sictir nemăsurat, o somnolenţă insuportabilă. Nu mai reacţionăm la vorbele şi faptele imbecililor, ticăloşilor, corupţilor, profitorilor politici. Ne-am consumat raţia de libertate, de răzvrătire, de proteste şi nu vine nimeni să ne umple din nou gamela. Nici o figură luminoasă nu apare la capătul tunelului prin care orbecăim spre împlinirea noastră ca fiinţe umane demne, libere, inteligente.

Lipsa de speranţă, apatia, somnolenţa, nepăsarea, depresia omoară oriunde. Şi în mină, şi pe şosele, şi într-o multinaţională, şi într-o instituţie a statului. Banii cu care îţi este cumpărată munca nu reprezintă întotdeauna totul. Iar dacă acei bani, mulţi-puţini câţi sunt, îţi cumpără şi tăcerea, şi complicitatea la desfrâu, atunci ei nu înseamnă chiar nimic.

Dincolo de acuzele şi scuzele, de demisiile şi promisiunile politice prilejuite de accidentul tragic de la cariera Jilţ, un lucru devine clar: dacă vom continua să dormim, să fim apatici, să aprobăm tacit dispreţul suveran şi incompetenţa şefilor, oricare şi oriunde ar fi ei, atunci putem fi siguri că viaţa noastră va fi plină de „regrete eterne” şi „Dumnezeu să-i ierte!” rostite cu adâncă durere şi de norocoşii de sus, şi de ghinioniştii de jos. 

Distribuie articolul:  
|

OPINII

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.