Este strigătul neputincios, disperat al unei mame ucrainene care şi-a pierdut fiul în urma bombardamentului cu rachete de sâmbătă asupra oraşului Dnipro. Una din rachetele trase de ruşi a nimerit un bloc de locuinţe şi a ucis 20 de oameni, rănind alţi 80. 

Acesta este strigătul multor mame ucrainene care şi-au pierdut soţi, copii, părinţi, rude în bombardamentele ruşilor asupra populaţiei civile. Sute de mii de ucraineni au fost omorâţi cu cruzime şi cinism de armata rusă, împuşcaţi, torturaţi, violaţi sau îngropaţi de vii.

Este o realitate pe care noi, cei din vecinătate, aproape că n-o mai simţim. Nu ne mai impresionează. Dacă faci un sondaj, constaţi că românii au multe alte priorităţi legate de măruntul cotidian, nu mai sunt atinşi de empatie, milă, solidaritate cu naţiunea ucraineană agresată. Sau sunt atinşi doar în treacăt, că dă bine acolo, Sus, să fii de partea celui mai slab.

Blestemele mamelor, pruncilor, părinţilor vor duce acest război mult dincolo de raza de acţiune a armelor, oricât de puternice şi sofisticate ar fi ele. Ruşii vor pune la punct arme nucleare tactice, avioane invizibile, drone de mare distanţă, ucrainenii vor primi tancuri, echipamente, fel de fel de arme de ultimă generaţie din Occident. Înarmarea va reuşi, poate, să instaureze o relativă şi condiţionată pace pe câmpul de luptă. Mamele care şi-au pierdut fiii, copiii care şi-au pierdut părinţii nu vor avea niciodată pace în suflete şi vor blestema mereu „până la a şaptea generaţie” pe ucigaşi.

De partea cealaltă, în Rusia, alte sute de mii de mame blestemă până la a şaptea generaţie pe ucigaşii fiilor lor. Alţi copii suferă şi nu înţeleg nimic din acest război. Nici nu vor înţelege vreodată, pentru că nu e nimic de înţeles.

Acesta este un război care nu se va termina niciodată. Este începutul sfârşitului lumii în care m-am născut eu, v-aţi născut voi, părinţii şi copiii voştri. Vom trăi cu războiul şi crizele generate de el legate de gât, cufundându-ne încet în apa neagră a viitorului. 

Vom trăi prost, trist, nesiguri pe noi. Dar vom trăi, vom rezista cu mii de arme ţintite pe capul fiecărui locuitor al planetei. Ne va fi dor, ne va fi sete, vom iubi şi vom urî. Eminescu, poetul fără pereche care a împlinit ieri 173 de ani, ştia cum e cu naşterea din haos şi setea de repaos: „Din chaos, Doamne,-am apărut şi m-aş întoarce-n chaos... Şi din repaos m-am născut, mi-e sete de repaos”.

Haosul care stăpânea viaţa lui Eminescu ne va întuneca şi nouă existenţele. Dar nu va fi un haos de origine divină, precum cel evocat de poetul nostru naţional. Va fi un haos cu multe semnături, cu multe amprente pe el, şi nu va avea nicio legătură cu Dumnezeu. Va fi, a fost deja creat de nişte oameni blestemaţi până la a şaptea generaţie de mamele copiilor ucişi într-un război pornit de un nebun care s-a crezut Dumnezeu. Un nebun care va dori să-şi contemple „capodopera” când va ieşi la pensie, retras într-unul din cele 16 nivele subterane ale palatului-adăpost atomic construit pentru el la malul Mării Negre de „poporul rus veşnic recunoscător”.

Vom trăi cu haosul de mână, amintindu-ne înfioraţi şi blestemându-i pe cei care ni l-au adus în case, schimbându-ne dramatic vieţile. Dar copiii copiilor noştri se vor obişnui cu haosul, ei vor avea de înfruntat alţi demoni. Alţi Putini, alţi Trumpi, alţi Bideni, alţi Jinpingi, alţi Zelenski, alţi dictatori nebuni şi preşedinţi cumsecade le vor marca existenţele, dar acelaşi unic genial Eminescu le va povesti despre chaos şi repaos.