Hotelul Bodoc poartă în zidurile sale sămânţa construcţiilor comuniste. Un simbol comunist, oroare pentru unii, binefacere pentru alţii. Oroare pentru cei foarte tineri, care n-au crescut în blocurile cenuşii construite de acelaşi comunism ceauşist pe bună dreptate detestat. Binefacere pentru cei mai trecuţi prin viaţă, care motivează rudimentar ceauşismul: „Măcar aveam o locuinţă ieftină şi-un serviciu sigur”. Nimic exagerat aici, chiar aşa era. 

Mă aflu undeva pe la mijloc, nu sunt supărat pe ziduri, pe construcţii, pe statui; nu am nimic cu „foştii tovarăşi” doar pentru că şi-au câştigat existenţa închişi între coperţile unui carnet de membru de partid – la urma urmei, mă număr printre ei. Dar nici nu consider comunismul ceauşist o binefacere. Pentru că nu a fost, pentru că a distrus multe vieţi în numele unor false idealuri. 

Faptul că Hotelul Bodoc simbolizând comunismul detestat va fi pus la pământ lăsând loc unor alte simboluri, mult mai apropiate de sensul vieţii noastre de după Revoluţie, este un lucru bun, necesar, aşteptat. Să demolezi o construcţie-simbol inutilă în cadrul unui spectacol va fi o noutate absolută nu doar pentru oamenii din Sf. Gheorghe. Nu ştim exact când se va întâmpla evenimentul. Probabil în vară. Demolarea costă o mulţime de bani, iar demolatorii sunt aproape la fel de scumpi şi de greu de găsit ca şi constructorii. 

Până atunci, ridicând puţin privirea spre statuia Viteazului, dăm de alt simbol ceauşist: Casa de cultură a sindicatelor. Pe care nu se încumetă nimeni s-o dărâme şi nici n-ar fi bine s-o facă pentru că ar fi păcat, ea ar putea avea un rost, o misiune. Dar nici nu se găseşte cineva care să transforme această clădire în ceva util, de care oraşul are nevoie. O... casă de cultură, de pildă. Sau un teatru, o sală de spectacole, un muzeu (chiar şi al comunismului, de ce nu...), orice altceva ar avea sens pentru localnicii amatori de act cultural.

Nu se face nimic cu casa de cultură aflată în plin proces de degradare pentru că această clădire aparţine Sindicatelor. Care nu renunţă la beneficiile patrimoniale ale fostei Uniuni Generale a Sindicatelor din România. Sindicatele comuniste au urmaşi, care trebuie şi ei să trăiască. Şi cum să trăieşti dacă nu mai reprezinţi nimic?! Primăria Sf. Gheorghe şi-ar dori clădirea, înţeleg că există un proces pe rol în această materie, dar lucrurile evoluează extrem de lent.

Unii dintre noi ţin la simboluri, nimic de condamnat. Generaţia mea a prins mai multe schimbări, şi nu doar simbolice. Am trecut prin destule experienţe, unele memorabile; am construit câte ceva şi-am dărâmat câte ceva. Hotelul Bodoc şi Casa de cultură a sindicatelor au apărut în anii ’70, ani în care coboram şi eu din trenul care mă aducea din „halta” Bucureşti în Gara Sf. Gheorghe. Nu bănuiam, atunci, ce simboluri şi ce experienţe mă vor urmări în jumătatea de veac pe care am trăit-o în această urbe. Important mi se pare ca simbolurile astea să nu fie traumatizante. Ele pot fi dărâmate, reconstruite, rebotezate. Ceea ce n-ar trebui să fie o traumă pentru nimeni, indiferent când s-a născut.

Spectacolul demolării nu va fi unul lipsit de pericole şi sigur va însemna un disconfort pentru oamenii care locuiesc sau muncesc în vecinătatea fostului hotel. Dar pentru că întotdeauna există speranţă, să sperăm şi noi că în acel loc se va construi ceva mai frumos, mai util, mai bun pentru întreaga comunitate. Ceva care, cine ştie, peste zeci de ani s-ar putea să devină „simbol” al unei epoci şi-al unor oameni care şi-au încheiat misiunea...