Pe 4 iunie 1920, la Versailles, 16 state semnau Tratatul de pace care îi aşeza în bănci pe „eroii” primului Război mondial: pe rândul ăsta învingătorii, pe celălalt învinşii. România primea Transilvania, Imperiul austro-ungar se destrăma, Ungaria pierdea 3/4 din teritoriu şi 3 milioane de cetăţeni. O dramă pentru Ungaria, o victorie pentru România.

De atunci s-au întâmplat, însă, multe. Ştim foarte puţine despre provocările Trianonului, care durează până astăzi. Un autor maghiar de bună credinţă şi extrem de documentat, filozoful şi omul politic maghiar GM Tamas, ne sugerează într-un articol vast apărut pe site-ul G4Media, să ne abţinem de la comentarii în legătură cu Trianon pentru că „nu ştim despre ce vorbim”. Tind să-l cred, din Marele Război au rămas doar schije – unele sângerează minţi şi trupuri şi după 100 de ani.

Ungaria este în doliu şi nimeni nu-i poate impune să simtă altfel. Victimizarea este o politică bine ţintită de premierul Viktor Orban, Memorialul dedicat veacului de singurătate al ungurilor a costat 16 milioane de euro, un bloc de marmură pe care stau scrise numele a 12.500 de comunităţi care aparţinuseră Ungariei până la 1920.

Dar premierul ungar este un politician cu mari interese electorale în ţările vecine, în care trăiesc peste 2 milioane de unguri – majoritatea în Transilvania românească. Orban culege din aceste ţări peste 600.000 de voturi pentru el şi pentru partidul lui, Fidesz. O cifră impresionantă, pentru care merită să lupţi. Merită, adică, să întreţii focul viu al revizionismului, al victimizării, al „pierderii de sânge” care încă îndoliază maghiarimea.

Doliu şi sărbătoare. Probleme false, de natură electorală. În parlamentarii Ungariei şi României se umflă tărâţa, emoţia patriotică dă pe-afară şi onorabilii decretează exact aşa: doliu şi sărbătoare. Dar parlamentarii maghiari nu pot cinsti cum se cuvine „doliul naţional” la Memorialul durerii abia finisat la Budapesta din cauza pandemiei, iar românii nu sărbătoresc pentru că n-au cunoştinţe suficiente despre Trianon, sunt Rusaliile şi mai degrabă se duc să mărească numărul de covizi la mare şi la munte. În localităţi din Secuime se trag clopotele bisericilor reformate, care comemorează.

E complicată schema asta. Rămânem pe veci atinşi de un slogan electoral marca Viktor Orban: „Istoria nu cunoaşte nicio naţiune care să fi supravieţuit unei astfel de pierderi de sânge. Astăzi, la 100 de ani de la condamnarea la moarte de la Trianon, vă pot spune că trăim şi Ungaria încă există”. Impresionant, n-ai cum să pierzi voturi cu un asemenea discurs –  mai ales voturile maghiarilor cu dublă cetăţenie din România, în care investeşti de la buget sute de milioane de euro în fiecare an. Pentru că, nu-i aşa, „maghiar este cel pe care-l doare Trianonul”, oriunde s-ar afla el.

În replică, am putea spune că român este cel care sărbătoreşte pacea de la Trianon. Dar n-o s-o facem, pentru că nu vrem să răsucim cuţitul într-o rană încă deschisă. Ce ştim, însă, este că durerea asta nu poate dura la infinit. Cumva, cândva, cineva va trebui să-i găsească leacul. Care nu va fi niciodată, dar niciodată „revizuirea Tratatului de la Trianon”, oricâte milioane de semnături ar strânge Organizaţia Mondială a Ungurilor şi oricât de buni prieteni ar deveni Viktor Orban şi Vladimir Putin, amândoi animaţi de idei revizioniste în numele unor imperii apuse. După un secol, încă umblăm desculţi prin cenuşa Imperiului.