Scena 1:

Scos din cutia în care tocmai a împlinit 56 de ani: cămaşă albă, cravată obligatoriu roşie, costum energic, mustăcioară de fante de cartier. Zâmbet superior, mijit pe sub hamster, de om puternic şi sigur pe el, atotştiutor, deţinător de hăţuri şi frâie la căruţa pe care-o birjăreşte ca-n Obor. Stă de vorbă cu presa pe holurile Parlamentului, se uită cu multe înţelesuri, seducător, în ochii jurnalistelor. Din când în când se enervează. Tot seducător. E o victimă a securiştilor, ziariştilor, iohaniştilor, sorosiştilor. Aproape că-ţi pare rău... Ştie tot despre toate şi toţi. Cu cei „ucişi” la Colectiv nu-i foarte sigur, însă, ce s-a-ntâmplat, „ceva i-a ucis” dar nu e clar cum şi mai ales cine s-a ocupat de producerea grozăviei. Sugerează o conspiraţie de pe urma căreia cineva ar fi profitat politic. O mână criminală le-a dat foc, n-au murit în spitalele mizerabile ale României de care ministrul Bănicioiu era atât de sigur. Nu-şi dă seama ce tâmpenii spune, el însuşi ar fi primul suspect, pentru că a urcat la conducerea partidului pe mormanul de cadavre de la Colectiv, acelaşi care l-a demis pe Victor Ponta. Irezistibilul, elegantul, şmecherul Liviu Dragnea. Providenţialul şef al partidului de guvernământ. Cel care face şi desface legi cu mâinile altora. Mâinile lui sunt curate. Atât de curate, încât nu-şi permite să le murdărească aprinzând o lumânare la altarul improvizat la Colectiv. Atât de curate, încât habar n-are cum a ajuns sistemul sanitar românesc la pământ în victorioşii ani ai domniei cinstiţilor, corecţilor, loialilor, inteligenţilor subordonaţi ai celui mai iubit dintre teleormăneni.

Scena 2: 

Premierul cu coafură rezistentă iese din nu ştiu care instituţie subordonată însoţită de Plumb, o altă doamnă întotdeauna foarte coafată şi bine dispusă. Pe scurtul drum către maşină dă nas în nas cu ziariştii şi întrebările lor mizerabile: aveţi vreun mesaj pentru Colectiv? „Mulţumesc foarte mult” sună răspunsul dat din coate. Coafura rezistă. Doamna nu roşeşte, nu se-ngălbeneşte, pare o creatură ireală picată întâmplător din Lună printre pigmei. Rotiţele din tigva de sub coafură scârţâie, ruginite de nefolosinţă. Îşi dă seama că nu-i în regulă să tacă prea mult pe subiectul ăsta antipatic, intră lumea la bănuieli. Comandă un mesaj de compătimire către victimele şi rudele lor de la Colectiv. Mesaj care să-i scoată în evidenţă empatia proprie mamei, femeii, politicianului, pesedistului de omenie. I-l scrie un scârţa-scârţa pe hârtie, probabil şeful de cabinet. Mesajul iese din mâinile şefului „scriitor” neutru şi sărac în sentimente ca un plop cu soţ. Coafura e mulţumită, nu ştie ce-i aia empatie şi oricum nu contează vorbele, ci gestul „omului de omenie”.

Scena 3:

În Parlament se dezbate moţiunea simplă pe Justiţie. Nu prea ştiu nici măcar cei care au iniţiat-o care-i treaba şi ce se urmăreşte, dar pentru mulţi e un motiv de binefăcătoare expunere mediatică a prostiei unora, ticăloşiei altora... Aleşii Opoziţiei vituperează şi acuză, pesediştii se apără şi contraatacă. Ministrul Gargamel filozofează pe Facebook pe teme interzise vulgului parlamentar. Cine stă să-i asculte pe-ăştia?! Şi totuşi, într-o suburbie de discurs academic poţi descoperi exprimarea tâmpeniei perfecte. Zice onorabilul pesedist mereu oportunist: „Doamna Dăncilă este o femeie empatică”. Să râzi, să plângi, să-l înjuri, să-i înjuri? La ce bun?! Ridici mâinile către lumea paralelă a viitorului din care ne-am întrupat în trecut şi te-ntrebi: cum o fi descoperit boul acest adevăr irefutabil?!

Cu scenele astea nu pot face decât un film horror. Bun şi ăsta... Dar nu merită efortul, mai bine mă duc să plâng împreună cu miile de oameni care-şi tac durerea pe străzile Capitalei, în amintirea celor 65 de tineri omorâţi acum trei ani de o Românie care n-a învăţat încă să trăiască. Am citit că plânsul face bine la stres. Ar însemna că suntem o naţie fericită, că de plâns, plângem...