România părinţilor mei nu mai există. România mea, ca părinte de fii, nu mai există. România copiilor mei începe să nu mai existe. Se dezintegrează într-un uriaş exod. O depopulare abulică, împinsă la procente dramatice de cei care au condus şi conduc România.

Dacă sunteţi singuri şi trişti, dacă staţi cu ochii pe telefon sau scrutaţi colbul uliţelor pe care ar trebui să vină acasă copilul, mama, tata, fratele, sora, dacă vi se pare că viaţa curge pe lângă voi fără nicio veste bună, dacă vă pironiţi privirea, înjurând, pe conturul zidurilor ridicate de „străinaşii“ care-şi fac case în care să doarmă comod la pensie, dacă nu mai înţelegeţi nimic din singurătatea la care vă condamnă „cei de sus“, dacă nu mai simţiţi cu niciun chip „mândria de a fi român“, dacă nu mai vedeţi nicio speranţă, dacă nu mai credeţi în nimic şi în nimeni, dacă vă sufocaţi de revoltă şi umilinţă fără să aveţi cui vă mărturisi sentimentele, dacă vi se-ntâmplă toate astea în timp ce plângeţi închinându-vă la vreo icoană făcătoare de minuni, atunci cu siguranţă sunteţi români. Şi sunteţi singuri. Ori îngrijiţi copiii copiilor plecaţi spre o viaţă mai bună.

În România începi să te sufoci. De minciună, de oftică, de neputinţă, de nedreptate. Nu-i vorba neapărat de bani. E vorba de cei care-ţi dau banii ăştia ca pe o pomană. De cei care ne cred proşti şi îşi bat joc de tăcerea noastră. Pentru că în România dacă nu ieşi în stradă, dacă nu protestezi, dacă nu strigi din rărunchi, ca pe stadioane, „hoţii“, eşti prost. Sau inutil. Sau amândouă.

Şi-atunci, ca să nu devii o cantitate neglijabilă, un mort viu pe lângă care viaţa trece ca o întrebare retorică, pleci încotro vezi cu ochii. Îţi iei bocceluţa în spinare, pui lacrimile părinţilor sau copiilor în batistă şi nu te mai uiţi înapoi până ieşi din sat. Sau din bloc. Pleci înjurând pe-ăia care nu te lasă să stai lângă ai tăi, aşa cum ar fi normal într-o ţară normală. Pleci pentru ca ai tăi să nu se mai sufoce, să nu mai sufere, să nu mai cerşească. Să trăiască mai bine decât ai trăit tu.

De fapt, e atât de simplu: fără un loc de muncă decent plătit, fără să simţi grija şi competenţa conducătorilor, fără să ai parte de dreptate şi adevăr din partea autorităţilor, fără toate astea şi-atâtea altele nu mai simţi în niciun fel mândria că eşti român, că aparţii unei naţiuni care-şi sărbătoreşte reîntregirea ca neam centenar. Nu mai simţi alunecarea arcuşului pe „Balada“ lui Porumbescu şi nici atingerea „Păsării Măiastre“ sub palma olteanului Brâncuşi. Nu mai simţi decât că te sufoci sub povara umilinţei, nedreptăţii, sărăciei, minciunii ridicate la rang de politici de stat de nişte guvernări odioase. Nu mai eşti român pentru că ţi-e ruşine să mai fii român atunci când cei care te sufocă se declară „români patrioţi“.

O cifră mă seacă: 20% din populaţia activă a României anului 2018, adică 20% dintre oamenii între 20 şi 64 de ani, pleacă să muncească în afara ţării. Ştiţi care-i culmea perversităţii politice? Aceşti 20% aduc ţării miliardele de euro care îi permite unui guvern odios să se laude cu „realizări remarcabile“, „deficit bugetar minor“ şi „creştere economică record“.  Românii care muncesc pe rupte afară produc bunăstarea celor rămaşi acasă. Pare aiurea, dar de revolta celor plecaţi profită chiar autorităţile nesimţite care se perpetuează la Putere profitând de somnambulismul naţiei.

Ăştia suntem. Nu-mi dau seama spre ce ne îndreptăm. Curtea Constituţională a României tocmai a aşezat România în afara Uniunii Europene, scoţând din joc CSM-ul şi făcând din preşedintele României un semnatar anonim al unor decizii luate de ministrul Justiţiei.