De la Ebba ştim ce înseamnă „succesuri”, a intrat perfect în limba vorbită şi-aproape că nu mai ştim forma corectă: succese. „Depresuri” este un alt plural inventat – cred că-mi pot asuma isprava, mai ales că „depresii” sunt pe toate drumurile.

Aşadar, ce facem cu „depresiile” şi cum tratăm „depresurile”? Bag sama că depresiile sunt pentru oameni ca mine, ca noi, ca voi, adică din ăştia care se cred normali la cap şi încearcă să trăiască şi să se comporte ca atare. Depresurile, în schimb, calcă strâmb de tot prin ograda unor creieraşe alintate. De-aia le-am şi separat de depresii, ca să nu le confundăm. Adică nu poţi vorbi de depresii la nişte persoane tinere, bogate, faimoase, sportivi celebri de mare talent. Cum ar fi Naomi Osaka, Novak Djokovici sau băiatul ăla australian pe care uit mereu cum îl cheamă dar îmi place cum joacă. Aşa, Nick Kyrgios. Mare zurbagiu, plin şi el de depresuri.

Naomi s-a declarat depresivă la Roland Garros din cauza presei prea insistente, ca să nu zic nesimţite, iar Novak o susţine. Organizatorii au amendat-o pentru că nu s-a dus la o conferinţă de presă, în replică ea s-a retras din competiţie, norocul româncei Ana Bogdan să ajungă într-un nesperat tur trei la Paris. Dar situaţia nu-i deloc simplă: de ce să fii depresiv când ai aproape tot ce-ţi doreşti la picioare?!

De „depresuri” au parte şi alţi sportivi care se alintă excesiv. Până să se ducă la un psiholog ca lumea şi să-şi găsească un iubit, i se întâmpla şi Simonei Halep. Dar nu e vorba doar de sportivi aici.

Uitaţi-vă puţin la politicieni: nici urmă de depresii sau „depresuri”. Ei au doar „succesuri”. Când ajung la Putere se bucură, sar pe toţi pereţii, dar undeva, într-un colţ îmbârligat de creier neted, se produce un început de depresie severă, multiplicată în diverse chipuri şi înfăţişări. De ce? Păi, de pildă, pentru că îţi dai seama că n-ai cu cine guverna, n-ai cu cine face o majoritate – celebrul caz oarecum recent PSD: câştigi alegerile dar nu vrea nimeni să se asocieze cu tine, eşti ciumat.

Sau AUR. Oameni luaţi cu toptanul de pe oriunde, doar să umple nişte liste cu candidaţi. Persoane fără profesii, fără slujbe, mulţi fără studii superioare, găsite la întâmplare prin grupurile de „fani” naţionalişti. Ce să faci cu ei, că nu se pricep la nimic. De-aia şi tace acum AUR, n-am mai auzit o vorbuliţă de la „războinicii” patrioţi parlamentari. Succesurile s-au transformat rapid în depresuri. Acum se chinuie să-i umple şi pe moldovenii de dincolo de Prut de „respect”, că la ei se apropie nişte alegeri înainte de termen şi le trebuie oleacă de îndrumare şi control.

Spre deosebire de aceştia, pe care nu-i compătimesc sub nicio formă, există şi tagma politicienilor care nu cunosc decât succesurile. Premierul Cîţu, de pildă. Sau Ludovic Orban. Sau oricine vreţi dintre liberalii din Guvern. Nu există la ei nici depresii, că alea sunt pentru oamenii simpli, neduşi la psiholog, nici depresuri – care acţionează doar la cei bogaţi, îmbuibaţi, pe un refren sud-american tradus de Dan Bitman: şi bogaţii plâng câteodată... La politicienii liberali de la Putere situaţia e permanent roz. „La vie en rose”, cum zicea franţuzoaica mea preferată. Ei au leac pentru Covid, pentru sărăcie, aduc bani de la UE pentru creşterea economică, au tot ce le trebuie. Slavă, trăiască şi înflorească!

Şi totuşi, daţi-mi voie, vă rog, să fiu puţin depresiv (ca de obicei, aş zice...) şi să nu-i cred întotdeauna. E scris în gena românească: nu poţi avea mereu succesuri, e musai să ai şi depresuri... Că aşa-i viaţa nu doar la români, uite că şi japonezii, şi sârbii, şi australienii cad aparent fără motiv în negre depresii, cărora eu le-am zis „depresuri” ca să rimeze cu „succesuri”. 

Au românaşii ardeleni o vorbă înţeleaptă de te-ndoaie: că la tăţi ni-i greu! Mare adevăr... Doar că una e să nu ştii cum să-ţi împarţi averea de sute de miliarde de dolari între ai tăi şi câteva amante, şi cu totul altceva se-ntâmplă când n-ai ce pune pe masa copiilor, seara, când foamea biruie somnul. Amândouă se lasă cu depresii severe, care seamănă între ele cam tot atâta cât seamănă „succesurile” Ebbei cu „depresurile” mele. Adică deloc. Sunt din alte lumi.