EDITORIAL. Singur printre „străinii” mei
Îmi plagiez cumva titlul cărţii pe care am scris-o cu 3 ani în urmă pentru că mi se pare definitoriu: te simţi teribil de singur printre cei despre care ai crezut că sunt ai tăi. Indiferent de partid, de religie, de orientare sexuală. Ai crezut cu sinceritate că poţi trăi într-o lume pe care ai început s-o cunoşti târziu. Poate prea târziu, dar ăsta nu-i neapărat un motiv de regret.
Agenţiile de ştiri şi blogurile diverse, nu mai vorbesc de Facebook, nu sunt de natură să te apropie de oameni. Dimpotrivă, te alienează. Dar vrei să fii în rând cu lumea şi din când în când le mai cercetezi. Aşa afli, de pildă, că infectaţii cu Sars-Cov2 îşi cumpără boala. Că morţii n-au murit de Covid 19. Că un milion de morţi din lumea asta largă şi-au vândut moartea guvernelor. Care au cumpărat morţii ca să... mă rog, nu se ştie ca să ce, se bănuieşte că au făcut afaceri cu măşti şi cu dezinfectanţi. Închid ochii şi număr până la 10, ştiu că asta calmează.
Aşa mai afli că alegerile democratice n-au niciun rost când nu sunt câştigate de PSD-ALDE-ProRomânia. Adică ele sunt obligatoriu fraudate dacă la Capitală, în Vrancea sau la Călăraşi n-au ieşit candidaţii Pesedeului. Ca şi în America, cu Trump, băieţii trişti de la PSD vor să stea veşnic la Putere. N-au înţeles şi nu vor înţelege vreodată că le-a trecut vremea, că România se schimbă, că nu mai merge cu pomenile şi matrapazlâcurile cu care au câştigat alegerile până acum.
Dar ce m-a însingurat cel mai tare au fost două texte pe care le-am citit accidental. Autorii – unul cu nume, prenume şi poză, altul anonim – susţin că nu trebuie să ne plecăm în faţa străinilor, că Fritz, Klaus, Clotilde şi alţi nemţi, franţuji şi, desigur, unguri n-au ce căuta printre aleşii neamului românesc. Adică noi, românii verzi, trebuie să-i votăm pururi doar pe Ion, Gheorghe, Dumitru, Petre, Marcel şi tot aşa... Exclus, de pildă, Fritz la Timişoara, Astrid la Sibiu, Antal la Sf. Gheorghe, Clotilde la Bucureşti sau, Doamne fereşte!, Klaus la Cotroceni – blasfemie curată, trădare-vânzare de neam şi ţară.
Vezi, de-aia mi se face silă şi mă simt al dracu’ de singur când mă gândesc cum ar fi arătat ţărişoara asta fără străinii de neam. Fără Ferdinand, Carol, Maria – nişte nemţi, o regină scoborâtă direct din tată englez şi mamă rusoaică... Ce să caute, frate, cum să întregească, cum să civilizeze ăştia România lu’ Ion şi Gheorghe? La noi trebuie musai să te cheme Ion sau Gheorghe, eventual Petre, Dumitru, Liviu, Marcel, Olguţa. Alte nume nu se pun la socoteală decât contra-cost. Alte nume arată că nu suntem decât nişte biete slugi, nişte proşti şi nevrednici în Ţara pesedeilor. „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane” ar trebui să fie Imnul nostru naţional, iar Tudor Gheorghe şi Adrian Păunescu poeţi şi cântăreţi de Curte. Nu că n-ar fi fost, dar orişicât...
„Ieşi-v-ar nemţii pe nas!” strigă unul dintre autorii ăştia, care crede că am rămas un neam de iobagi dacă i-am votat pe-alde Klaus, Clotilde, Fritz sau Antal. N-am nicio intenţie să-i răspund, dar nu pot să nu mă dau de gol: bă, eu prefer să fiu iobagul liber al lui Klaus-Fritz-Clotilde decât votantul manipulat de Ion-Gheorghe-Marcel-Liviu-Olguţa. Prefer, adică, să-mi iasă pe nas nemţii, franţujii şi-alte neamuri deştepte care au făcut, fac şi vor face România mare decât „patrioţii” proşti, incompetenţi, hoţi şi ticăloşi care defilează cu nume neaoş româneşti crezând că asta le rezolvă problemele.
Pentru că degeaba te cheamă Ion dacă eşti acuzat de crime împotriva umanităţii la Revoluţie şi mineriade. Şi degeaba te cheamă Popescu dacă ai pe conştiinţă zeci de tineri morţi la un incendiu într-o locaţie pe care tu ai aprobat-o ca sigură în calitate de primar. Ş.a.m.d., exemple de-astea am câte doriţi, vreţi cu Liviu, Marcel, Victor sau Dumitru?!
În naivitatea mea credeam că am încheiat „iepoca” de adormit naţia cu patriotisme ieftine. Înţeleg că am ajuns, din nou, la numele şi arborele genealogic al omului, nu la calităţile, faptele şi caracterul lui. N-am depăşit stadiul de pupili ai „tribunului” Corneliu Vadim Tudor. Ceea ce mi se pare mai trist decât să mergi singur la şcoală într-o dimineaţă rece de octombrie.