N-auzisem de „sindromul impostorului” până ce nu mi-a deschis ochii o celebritate din tenis, Martina Navratilova. Ea e de părere că de „răul” ăsta suferă Simona Halep, de-aia nu poate mai mult, de-aia se poticneşte tocmai când ai zice că e în cea mai bună formă; la un pas, la doi paşi de „vârf”, acolo pare să fie locul „impostorului”. Niciodată sus de tot, acolo e doar locul naţiilor care au vocaţie de învingător. Vocaţie care românilor le lipseşte. Asta nu zice Navratilova, dar nu-i greu de ghicit. Drept pentru care eu aş adapta zicerea ei la realitatea istorică românească: „sindromul mioriticului”.

Nu ştiu dacă Simona chiar are treabă cu sindromul ăsta, dar e interesant de descoperit rădăcinile lui. Expresia înseamnă, în esenţă, să te simţi vinovat că eşti prea sus faţă de cât meriţi. E un sentiment care vine din adâncuri, din istorie, din educaţia religioasă a unui popor crescut cu „Mioriţa” sub cap, visând la virtutea ciobanului resemnat cu moartea oferită de tovarăşii lui. O filozofie întreagă, veţi spune, la urma-urmei de ce să lupţi când renunţarea te absolvă de păcate, te pune de-a dreapta Domnului şi-ţi dă viaţă veşnică pe lumea cealaltă?!

Momentele în care românii au fost altceva decât o „turmă” credincioasă resemnată să tragă la jugul unei istorii încurcate au fost puţine. Am avut un Mihai Viteazul, un Cuza, un Vladimirescu, un Bălcescu, am avut Marele Război care ne-a adus România aproape Mare, am avut sute de mii de morţi pe câmpuri de bătaie, apoi ne-am fofilat când de-o parte, când de alta, până când, într-un final apoteotic, am ajuns în Uniunea Europeană din care încearcă acum să ne scoată nişte politicieni hoţi şi troglodiţi în numele luptei pentru suveranitate şi independenţă. O aiureală mai mare nici că se poate: să predici luptă, sacrificiu, patriotism, suveranitate când tu eşti un impostor, un incompetent, un corupt, un ipocrit.

Revenind la Navratilova, ea n-a ghicit-o decât parţial pe Simona, dar a intuit perfect tendinţa majoritară a poporului român spre resemnare, impostură şi ipocrizie. Mai toţi trăim speriaţi de politic, de Biserică, de ce ni se-ntâmplă, de ce ne-aşteaptă, de „nedreptăţi” închipuite, de socoteli ciudate cu o istorie întotdeauna potrivnică, de rămăşiţele unor gene defecte. Dar Simona a reuşit să treacă peste acest sindrom nu o dată. Şi va mai trece. Deci cu ea mai sunt speranţe. La fel cu câteva milioane de români curajoşi care au uitat de moştenirea mioritică şi nu-şi zidesc Anele în pereţii caselor; românii ăştia vor fi odată şi-odată stăpâni în ţara lor pentru că nu se vor resemna şi nici nu vor renunţa. Îşi vor lua înapoi ţara chiar dacă prea mulţi dintre ei se formează, din păcate sau din fericire, în afara ei – să nu uităm că în fiecare zi 500 de români părăsesc „pământul sfânt al patriei”. Dacă n-ar fi rău, aş zice că-i bine...

Adevărul este că în spaţiul vital românesc sentimentele primordiale nu sunt încrederea, speranţa şi solidaritatea, ci frica, suspiciunea, lipsa de speranţă, lipsa de orizont. Când generaţii întregi nu văd altceva decât dictatură, totalitarism, frică, dezmăţ pe bani publici, nedreptăţi strigătoare la cer, preacurvie politică, desfrâu propagandistic, lipsă de valoare, impostură şi minciună, atunci nu prea poţi să nu te resemnezi, îţi vine să dai cu Cerul de Pământ şi să renunţi la visuri, la proiecte, la luptă. Revii la nunta din Cer a ciobanului din Mioriţa, întorci creştineşte şi obrazul celălalt şi te conformezi învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie: „Băiete, ia aminte, capul plecat sabia nu-l taie”. Nimic nu se potriveşte mai bine resemnării, renunţării şi imposturii mioritice, de la origini până în zilele noastre – cu excepţiile de care am amintit. Un sindrom căreia îi cade victimă, iată, Simona Halep – o persoană care nu va ceda, nu se va resemna, nu va renunţa, o fată care va lupta împotriva unei lumi întregi, demonstrând că Navratilova greşeşte şi că Mioriţa n-a atins-o decât, eventual, în treacăt.

Eu sunt o spiţă atipică de cioban vrâncean rămas fără Mioriţe, aşa că îmi pot permite să închei cu un îndemn deloc resemnat: luptaţi pentru a rezista asaltului impostorilor din politică, bateţi-vă ca să ieşiţi de sub influenţa sindromului resemnării mioritice! Şi da, românii merită mai mult, mult mai mult decât le oferă impostorii incompetenţi care ne conduc acum spre sărăcie, renunţare la luptă şi izolare.

De fapt, „sindromul mioriticului” nu-i o noutate pentru noi, fatalismul ne bântuie  de aproape 30 de ani, ca să nu zic chiar din 1945 până în ziua de azi, aşa că ne-am obişnuit să fim resemnaţi şi să renunţăm uşor la luptă. Întrebarea pe care nu pot să n-o pun este: până când?!