N-o să mă râd de Sfântul meu, că m-ar bate Gigi Becali cu rugăciuni de pedepsire la dumnezeul din palatul lui, dar tot trebuie să blasfemiez puţin, doar puţin, cu o întrebare nevinovat retorică: dacă Pandemia şi-ar închiria un Sfânt, o Cuvioasă, un Mucenic, ceva atins de aripa Sfinţeniei, şi dacă preoţii i-ar pune oasele într-o raclă aşezată la o Mitropolie din Iaşi sau Bucureşti, oare credincioşii s-ar aşeza la coadă, la îmbulzeală, să se mântuie de „cel rău” şi bolile lui pupând racla dezinfectată periodic cu spirt medicinal de nişte preoţi zeloşi?! Cum spuneam, e o întrebare retorică.

Pandemia asta ne-a mutilat şi Sfinţii. Nu mai poţi face un chef cu prietenii, nici să mergi la biserică nu mai poţi că ţi-e frică, te rogi în cămăruţa ta, la o icoană mică cu Sfântul tău şi gata, ţi-a trecut ziua, ţi-a trecut vremea, nu mai ai timp să te schimbi, să-ţi schimbi, să-l schimbi...

Adevărat grăia cineva la o coadă: „Rumânii ăştia plâng că n-or să aibă Crăciun şi Revelion dar se duc să pupe moaştele tuturor sfinţilor...”. Poţi să-l contrazici? Nu prea. A fost Sfânta Parascheva, la Iaşi, dulcele târg al ortodoxiei, şi s-a terminat cu scandal, cu bătăi şi urlete. În loc să asculte slujba, cucernicii bigoţi strigau „Fără mască!” şi „Jos medicii!”. Păi de-aia erau acolo, nu ca să se-nchine la Sfântă. La Bucureşti, la Sf. Dimitrie, a fost ceva mai civilizat, Poliţia şi Jandarmeria şi-au luat rolul în serios şi n-au lăsat armata de provocatori să strice închinăciunea. Dar şi-aşa, tot n-ai cum să nu constaţi că plângem şi ne supărăm degeaba pe medici şi guvernanţi, noi suntem primii care ne stricăm sănătatea, Sfinţii, ziua de azi şi cea de mâine. Noi, care „cu durere-n suflet” stăm la coadă să pupăm racla pentru că „nu ne e frică de Covid”, „unde-i Covidul?”. 

Nu-mi dau seama dacă şi cum ne vor ajuta pe noi Sfinţii românilor, cum vor rezolva ei problema paturilor de la secţiile ATI, de pildă, dar uite că avem o pildă despre cum s-ar putea proceda când nu vor mai fi paturi sau medici. Ne-o oferă civilizata, dar neortodoxa Elveţie: acolo s-a hotărât că bătrânii de peste 75 de ani nu vor mai fi trataţi la reanimare, pentru că, nu-i aşa, ce rost mai are, locul lor fiind ocupat rapid de oameni mai tineri şi folositori, cu şanse mai mari să facă ceva în şi cu viaţa lor.

Vi se pare nedrept, cumplit, abominabil, Doamne fereşte, trăzni-i-ar Sfântul Ilie, ducă-se pe pustii ş.a.m.d.? Mie nu, pentru că fiecare primeşte ce merită: tinerii primesc dreptul la viaţă, bătrânii care au ajuns la 75-80 de ani primesc dreptul să moară. Eventual fără tuburi de oxigen anexate, ceea ce poate fi considerată o victorie a Învierii: „Cu moartea pre moarte călcând”... În patul tău, eventual, dacă te lasă DSP-ul.

Nu vreau să fiu morbid chiar de ziua Sfântului meu, dar încă nu m-am lămurit ce înseamnă un Sfânt în Pandemie. Ajută, e util, sau dimpotrivă, obiceiuri bisericeşti arhaice prost gestionate măresc numărul morţilor „care şi-aşa trebuiau să moară”? Şi în ce categorie intră cei care mor pentru că nu s-au închinat destul, n-au pupat destule moaşte şi de-aia nu-i ajută Sfântul sau Sfânta?

    Mi-a urat cineva: „Să trăiţi cu Sfântul”. Ne naştem cu Sfinţii, trăim cu Sfinţii, murim cu Sfinţii. Îmi vin în minte minunatele versuri ale unui poet basarabean aproape necunoscut la noi, Vasile Romanciuc: „Busuioc la naştere, busuioc la moarte, Floare de tristeţe, floare de noroc... Viaţa noastră toată, Doamne, cum încape Între două fire mici de busuioc”. Cam aşa şi cu Sfinţii noştri, cu micile noastre tulpini de virus... De la naştere şi până la moarte.