OPINII 17 februarie 2020

EDITORIAL. Sf. Valentin, fraţii întru credinţă şi doi atei geniali

de Dumitru Manolăchescu | 664 vizualizări

Vineri a fost Sf. Valentin, adică Ziua îndrăgostiţilor. Fac parte din duzina de îndrăgostiţi de viaţă şi de vechi prieteni plictisiţi de rigori sociale şi etnice, care se întâlnesc vinerea să descânte nişte catrene cu o bere şi din când în când doi mici. Vinerea trecută n-am reuşit să ne vedem, ca de obicei, la o masă de 10-12 persoane pentru că n-au mai fost locuri în cârciumile din municipiu. Reţineţi: n-am reuşit să negociem o masă mai mare la un restaurant frecventabil – nu c-ar fi ele prea multe, dar orişicât... Semn bun? Aş zice că da, de fapt e un semn de normalitate când nu se mai ascund oamenii prin case.

Tot vineri s-au mai întâmplat două lucruri care mi-au dat de gândit: un om care se ocupă de destulă vreme de sănătatea altora cu empatie şi pasiune a început să râdă amar auzind povestea cu lipsa de locuri în restaurante: „Nu mai mergeţi în cârciumi, e mult mai bine şi mai folositor spiritului să staţi câteva ore în biserică. Găsiţi-l pe fiul Domnului, doar cuvântul Lui contează, doar spiritul are sens”. Cuvinte înţelepte, ce să-i mai zici? Iar eu nu contrazic niciodată un credincios fervent, pentru că e inutil, îţi faci rău şi ţie, îi dăunezi şi lui. N-am avut, aşadar, nimic împotrivă, mai ales că omul a continuat: „Ungurii şi românii pot fi fraţi întru credinţă creştină, credinţa asta va salva lumea”. Aici iarăşi n-am putut să nu-i dau dreptate, ba i-am strâns şi mâna pentru că mulţi contemporani, printre care uneori mă număr, găsesc destul de greu motive solide de frăţietate, fie ea şi spirituală, între români şi unguri.

Pe drum spre casă mă opreşte o doamnă debusolată, întrebându-mă în limba maghiară unde este casa d-lui Cucu, „preotul care face minuni”. Repetă întrebarea şi în limba română, îi spun pe unde s-o ia către casa preotului, mulţumeşte şi pleacă grăbită spre izbăvire. Peste câteva ore va fi o doamnă fericită. Ce simplu, ce minunat, cât de omenesc poţi fi de folos de Ziua îndrăgostiţilor!

Vineri, aşadar, a fost o zi cu semne de tot felul. Toate despre iubire şi credinţă. Iubirea pământeană, lubrică, prozaică, una care te scoate din casă în numele unui Sfânt despre care ortodocşii ştiu foarte puţine lucruri pentru că ei au un Dragobete oarecum dezmăţat, sigur neatins de aripa sfinţeniei. De partea cealaltă, Sfântul Valentin a făcut minuni şi a fost un om cumsecade, altfel n-ar fi Sfânt. În ambele situaţii, adică indiferent cui şi cum te închini, în numele credinţei şi pătrunşi de sfântă credinţă mulţi omoară şi preacurvesc – aici, desigur, îmi stă în minte, printre alţii, Ştefan cel Mare şi Sfânt domn al Moldovei, apropiat inimii mele în multe chipuri, dar necum ca Sfânt.

Iată că avem Sfinţi, avem o Zi a îndrăgostiţilor care ne scoate din raiul pijamalelor şi ne-aruncă direct în iadul din restaurante şi cârciumi, avem oameni, mulţi oameni care caută minuni şi sfinţi pe străzi, printre noi. Căci toţi suntem trimişii Domnului pe Pământ... Nu mă credeţi, este? Nici eu nu-s prea convins că minunile şi Sfinţii se găsesc pe toate drumurile, dar m-am gândit că nu strică să gândesc pozitiv.

Am rămas cu o cugetare care m-a preocupat în multe feluri, pe care n-o să vi le mărturisesc aici pentru că n-are rost să ne întristăm post-festum. Da, noi şi ungurii avem, totuşi, un drum comun recognoscibil. Cel al credinţei şi iubirii întru Hristos. E singurul drum pe care putem merge şi pe care ne putem înţelege vorbind fiecare în ce limbă vrea. Pentru că pe drumul ăsta se vorbeşte doar limba iubirii şi a credinţei creştine.

I-am invidiat întotdeauna, o fac şi-acum, pe cei care cred cu sinceritate în Dumnezeu fără să facă rău în numele Lui. Credinţa necondiţionată îi ajută să fie împăcaţi cu Lumea, cu Creatorul şi mai ales cu ei înşişi. Mare lucru! Celor care se vor grăbi să mă acuze de fariseism, le spun următoarele: nimeni nu va înjura vreodată un necredincios care devine, peste o noapte sau mai multe din viaţa lui, credincios. Invers, însă, nu prea ai voie, şi chiar nu înţeleg de ce...

Mă inspiră doi atei celebri, amândoi mari fizicieni. Unul era Stephen Hawking, care a scris înainte de a muri: „Credinţa în viaţa de apoi este doar o gândire pozitivă”. A zis-o înainte mea, recunosc... Celălalt este nu mai puţin celebrul Albert Einstein, care a găsit formularea salvatoare: „Cred în credinţă”. Cum să nu-i iubeşti pe ateii ăştia geniali?!

Distribuie articolul:  
|

OPINII

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.