EDITORIAL. Să fii român e, uneori, trist
Să fii român e, uneori, trist. Să fii român în februarie e, de multe ori, şi mai trist. Iar să fii român în februarie şi s-o auzi cântând pe senatoarea Şoşoacă „Treceţi batalioane române Carpaţii” la un chef cu lăutari, manele, dedicaţii şi sute lipite de frunte e de-a dreptul tragic. Nu pentru senatoare, ci pentru mine, un spectator român oarecare. Unul ai cărui copii au învăţat versurile cu mai bine de trei decenii în urmă, privindu-i pe geam pe pompierii care treceau prin spatele blocului „cu cântec înainte marş!” spre zona Cimitirului comun, unde se afla câmpul de instrucţie şi trageri.
Ce chef o fi ăla, ce oameni se pot simţi bine manelizând un cântec patriotic la o beţie fără măşti şi fără distanţare, în dispreţul unor legi pe care românii ar trebui să le respecte pentru a nu distruge un sistem sanitar şi-aşa la pământ?!
N-am auzit să se fi sesizat vreun „organ” asupra acelui chef patriotic, n-am auzit de vreo amendă, de vreo mustrare, ceva, acolo, să nu creadă lumea că ţara asta e condusă de nişte aurolaci care se dau patrioţi, dar nu ştiu, de simţit nici atâta, versurile pe care alţii le cântă plângând. Versuri pentru care s-a murit şi s-a trăit.
Miştourile şi înjurăturile politicienilor cheflii la adresa preşedintelui Iohannis nu mai impresionează pe nimeni, mai ales atunci când lipsa de talent şi bun simţ sunt o poleială în spatele căreia se întrevede faţa urâtă a extremismului naţionalist de paradă. Ne-a blestemat rău Vadim Tudor dacă am ajuns să avem 47 de senatori şi deputaţi AUR care nu-şi găsesc locul într-un Parlament dominat de măşti fioroase şi înţesat de bombe legislative cu explozie întârziată!
E trist să fii român în februarie 2021 nu doar din cauza chefurilor patriotice fără sens. Astea te ating la sentiment, dar poţi trece peste, mănânci o lămâie şi-ţi ia greaţa. Vin, însă, altele peste noi. Cum ar fi haosul de la vârful şi poalele alianţei de guvernare. Se răscoală liberalii că n-a negociat Orban suficient de dur, că le-a lăsat Prefectura Cluj maghiarilor din UDMR. Se supără alde Emil Boc şi Sighiartău că nu e PNL „jupânul” Clujului de sus şi până jos. Se supără uitând, desigur, că fără UDMR n-ar fi reuşit în veci liberalii să facă un guvern care să fie sprijinit de o majoritate parlamentară cât de cât solidă.
Am din ce în ce mai mult senzaţia că, dacă se forţează un pic, miniştrii, prefecţii şi secretarii de stat din UDMR pot da lecţii de bună şi cinstită guvernare în folosul României, nu a găştilor patriotice din partide, indiferent cum se numesc ele. Nu c-ar fi foarte greu să fii mai bun, mai corect, mai deştept decât oamenii plantaţi de pesedişti, liberali şi userişti prin ministere, prefecturi şi deconcentrate. Greaua moştenire lăsată de PSD-ul ultimilor 30 de ani, în diversele lui variante, ne învaţă în fiecare zi să nu cerem prea mult de la actualii guvernanţi, că n-au nici ei de unde. Şi nu au oameni pentru că se cred „stăpâni” în feudele politice, dar habar n-au să lucreze în echipă, să comunice, să colaboreze cu cei lângă care i-a aşezat votul românilor. N-au oameni de valoare pentru că nu pot renunţa la nepotisme, învârteli şi alcovuri politice.
Ne place, nu ne place, trăim nişte ani ciudaţi, în care destinul României e hotărât, pentru mulţi ani de-acum încolo, de inteligenţa şi patriotismul unui guvern de coaliţie din care UDMR nu poate să lipsească. Pentru unii asocierea UDMR – patriotism sună aiurea. Va trebui să ne obişnuim, însă, cu ideea că patriotismul nu poate fi confiscat de „românii verzi” care manelizează cântece patriotice la chefuri cu lăutari. Patrioţi sunt cei care încearcă să menţină România pe linia de plutire în momentele extrem de complicate pe care le trăim. Iar dacă printre aceşti patrioţi români se află şi etnicii maghiari din Parlament, ministere, instituţii ale statului, prefecturi – cu atât mai bine.
Sper să nu ajung să trăiesc într-o Românie colonizată de politicieni analfabeţi, care cântă şi înjură la chefuri în numele patriei care îi prea-cinsteşte cu salarii şi indemnizaţii uriaşe. De-aia sunt eu sceptic când vine vorba despre „mândria de a fi român”. Da, e mândrie, dar e şi-al naibii de multă tristeţe în mândria asta...