Pe Cristian Tudor Popescu l-a atins o definiţie a căsătoriei: un proiect de iubire. Zicerea, absolut remarcabilă prin intensitatea simţirii, aparţine preşedintelui Franţei, Emmanuel Macron. Altfel, Le Projet d’Amour nu e o noutate, proiectul are părinţi şi fani, dar Macron este singurul care l-a legat de căsătoria între doi oameni, indiferent de sex, culoarea pielii, religie şi alte prostii care ne mai ţin în Evul Mediu.

Pentru mine, şi nu cred că doar pentru mine, viaţa în sine este un proiect de iubire. Te naşti ca să iubeşti, refuz să cred că existăm pe lumea asta ca să ucidem, să urâm, să facem rău. Refuz să cred că adunarea unor averi nemăsurate este singurul scop al vieţii noastre amărâte. Cum poţi să te închini, să săruţi icoana unui Mântuitor care a trăit sărac şi-a propovăduit umilinţa, şi-apoi, cu sufletul împăcat, să te transformi într-un hoţ de speranţe?! Când mă uit în jur, când văd ce se-ntâmplă în ţara asta, am tot mai mult sentimentul că furtul speranţei, furtul viitorului este o ocupaţie extrem de confortabilă şi, ca atare, foarte răspândită.

Îmi stau în minte două imagini recente: o fetiţă de vreo 10 ani, cu ochi mari şi trişti, mâncând lihnită un blid de fasole într-o căsuţă care la iarnă riscă să cadă. Este mâncarea aproape zilnică a celor şapte membri ai „familiei tradiţionale“ Pruteanu, din satul Puşcaşi, judeţul Vaslui. Cartofii sunt scumpi, piureul cu carne pare să fie un vis irealizabil pentru Roxana. Lumina electrică e un ideal, aşa cum sunt şi nişte haine mai groase, un televizor, cu maşina de spălat n-ar avea ce face că nu au apă curentă, când aude de tabletă fetiţei i se umezesc ochii. Cum ziceaţi, d-le Vosganian? Vă spun eu ce susţine omul care proiectează nu iubire, ci un impozit nevinovat pe ouăle găinilor din bătătura săracilor: „Nu suntem atât de săraci cum se susţine în presă, de fapt sunt puţine case fără curent electric“. Dvs., d-le deputat, aveţi cu siguranţă de toate. Vă lipseşte, totuşi, ceva: sufletul. Şi disponibilitatea să simţiţi durerea şi nevoile celor pe care-i păstoriţi din umbra Parlamentului. Calitatea asta se numeşte empatie. Nu cred că v-a dus inima să ajutaţi în vreun fel familia Pruteanu din Puşcaşii Vasluiului...

Cealaltă imagine conţine un strigăt de ajutor de la medici şi artişti pentru construirea unui spital oncologic pentru copiii bolnavi de cancer. Se face o chetă publică, aşa cum au făcut Vlad Voiculescu şi Melania Medeleanu pentru alţi copii bolnavi, ai căror părinţi aveau nevoie de un loc în care să se odihnească pe timpul tratamentului celor mici. V-aţi implicat, cumva, în acţiunea asta, d-le Vosganian?!

Apelăm, aşadar, la buzunarul oamenilor, nu la bugetul statului. Statul e sărac, statul n-are bani pentru salvarea copiilor bolnavi, pentru medicamente, pentru vaccinuri, pentru boli rare sau boli uitate care ne dau din nou târcoale din cauza mizeriei şi sărăciei de care Varujan Vosganian stă departe, cât mai departe. Dar statul ăsta sărăcit de hoţi cu funcţii publice are bani pentru un referendum absolut inutil, comandat de un nenorocit care şi-a imaginat că aşa va scăpa de puşcărie.

Îi aud pe unii savantlâcind: democraţia costă, România are bani şi pentru spitale, şi pentru autostrăzi, doar că se mişcă ăştia cam încet... Minciună sfruntată, gogoriţă! Nu-s bani decât pentru salarii şi pensii, cât or mai fi, nici măcar de la UE nu suntem în stare să luăm bani, ne roagă ăia şi noi... nimic. Păi cum să faci autostrăzi şi spitale cu bani din care nu poţi să-ţi tragi şi tu, primar sau ministru, nişte şpăgi? Mai bine faci un referendum pentru glorificarea prostiei şi minciunii! Te-apucă greaţa, revolta, pandaliile: cât putem fi de defecţi? Cât putem suporta bătaia asta de joc, dispreţul şi aroganţa guvernanţilor? Câţi copii vor mai trebui să moară cu zile pentru ca România să se trezească? Câte spitale, câte şcoli se puteau construi cu 40 de milioane de euro?!

Întrebările continuă şi nu-s deloc simple: ne merităm, oare, Ţara? Ce facem, ce-am făcut cu ea în ultimii 100 de ani? Că tot veni vorba, nu mai putem de mândri ce suntem în Anul Centenar, dar să vă spun ceva: nu merităm această sărbătoare! Anul Centenar nu este un proiect de iubire,  care să-i adune pe români, să-i limpezească, să-i unească; este un proiect mincinos! Un proiect născut pentru a se da unii mari, pentru a mai fura nişte bani de la buget, pentru a mai stoarce nişte voturi amărâte de la naivi şi „patrioţi“.

Un stat care nu poate avea grijă de cetăţenii lui, care nu poate construi spitale pentru copiii şi bătrânii lui bolnavi, care îşi dispreţuieşte contribuabilii, care-şi bate joc de inteligenţa poporului pe care-l crede prost – un asemenea stat nu merită să fie sărbătorit. Statul român, aşa cum este el acum, nu mă reprezintă, este un stat nesimţit şi egoist,  aşa încât voi sărbători Centenarul aşa cum simt eu:  aprinzând o candelă în sufletul meu pentru luminarea drumului celor care au murit în aceşti 100 de ani luptând pentru o Românie demnă şi sănătoasă.