Acasă la ea, în iubitul Palat Victoria, madam Dăncilă nu leagă mai mult de două vorbe inteligibile, exclus inteligente. La Bruxelles, însă, acolo unde s-a format politic vreme de nouă ani, doamna din Videle cu aere de patroană de casă de întâlniri amoros-conspirative îşi schimbă discursul. Acolo începe să facă diferenţa. „La difference entre...” cum ar spune francezul filozof şi poet. Acolo doamna din Videle, deloc întâmplător premier al Guvernului unei Românii abulice, dă noi sensuri cuvintelor învăţate în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Nu degeaba cred unii că-i fată deşteaptă, uite că face diferenţa între culturi!

De pildă, în ţara Mioriţei cuvântul „hoţie” nu este ceea ce pare, nu ştim nici acum dacă ciobanul ungurean mai ortoman l-a omorât cu baltagul pe cel vrâncean. Dar ştim că din povestea asta au ieşit cel puţin două mari opere culturale. Nu ştim nici dacă Meşterul Manole l-a şpăguit pe muncitorul care i-a adus mortarul în găleata din care şi-a zidit soţia cu pruncul nenăscut. Nouă, patrioţilor români, ni se pare că gestul lui Manole este un act de cultură, pentru că de-aici a ieşit o celebră baladă. Altora li se pare o cruzime inutilă, o barbarie. La difference entre... culturi, nu? O manieră culturală balcanică în care cruzimea, hoţia, uzul şi abuzul au dintotdeauna un loc privilegiat.

La fel, zice d-na premier, e şi cu „micile atenţii” cărora răii din presă şi Opoziţie îi zic şpagă, mită, corupţie. Adică de ce să nu mulţumeşti doctorului care îţi operează soţia oferindu-i 10.000 de euro? Sau 5.000, sau o mie, sau 500?! Adică de ce să nu-i dai poliţistului care te opreşte în trafic o „atenţie” de câteva sute de euro ca să nu-ţi ia carnetul pentru că ai mers cu 150 km. pe oră în localitate?! Ce-i aşa de grav în chestia asta? Oameni suntem, trebuie să trăim cu toţii la urma-urmei. Nu contează cât câştigă ei, contează „atenţia” şi „cultura” noastră.

Adevărul este că în acest context, pe care eu, tâmpiţelul, abia acum îl descopăr, sunt obligat să mă gândesc la d-na Dăncilă ca la un „om de cultură” care nu face diferenţa între cultură, corupţie, şpagă, mită şi bacşiş. Nu înţeleg de ce nu face ea diferenţa, pentru că aproape toate cuvintele astea care definesc, generic, corupţia sunt de sorginte turcă. O ţară în care d-na Dăncilă a făcut numeroase vizite la nivel înalt, pătrunzând în intimitatea sistemului cultural din patria lui Erdogan. N-a înţeles, n-a vrut să înţeleagă, a priceput dar nu vrea să ne spună şi nouă?! Ciudat...

Aşadar, amicii politici judecaţi şi închişi pentru hoţie, mită, şpagă, corupţie mai mică sau mai mare sunt „oameni de cultură”. Oameni care aparţin unei alte culturi. O cultură a şpăgii, în care plicul la medic sau la ministru, la funcţionarul de la primărie sau la cel de la ANAF nu se contabilizează la capitolul „şpagă”. Plicul ăsta are un rol cultural, el face diferenţa între cultura balcanico-orientală şi cea occidentală. În opinia culturală a d-nei Dăncilă, şpaga la medic, poliţist sau ministru e cam tot aia cu bacşişul la ospătarul care ţi-a servit o friptură bine făcută. Păi nu?

Adevărul e că la noi, la români, plicul a fost dintotdeauna obligatoriu, aduceţi-vă aminte de curcanii coanei Chiriţa la Iaşi, de moartea lui Mihai Viteazul, a lui Tudor Vladimirescu, de alte şi alte trădări „culturale”... Ca să nu mai zic c-am împrăştiat peşcheş sub formă de oale cu aur, argint şi bijuterii, am dat băieţi şi fete, am dat chiar şi tezaurul ruşilor, turcilor, tătarilor, austro-ungarilor din cele mai vechi timpuri. Am cedat chiar teritorii unora care-au năvălit peste noi, de-aia suntem acum o naţiune liberă, independentă, demnă, de sine stătătoare, mândră şi nesupusă, stăpână pe istoria şi destinul ei, care nu mai are nevoie de tutela unor naţiuni nevrednice din Apusul Europei, care nu fac diferenţa între culturi.

Toată istoria noastră de oameni mândri şi nesupuşi este o istorie a corupţiei culturale. N-am ştiut asta, d-nă premier, acum ne-am lămurit definitiv: locul nostru nu este în Europa occidentală, care nu ştie ce-i aia cultură şi tradiţie balcanic-latină de tip fanarioto-mafiot. Locul nostru este în ţara lui Octavian Goga, o ţară săracă condusă de oameni bogaţi, cu care ne mândrim, pe care-i alegem şi-i preţuim. De ce poetul pătimirilor noastre? Poate pentru că „la noi sunt codri verzi de brad/ Şi câmpuri de mătase/, La noi atâţia fluturi sunt/ Şi-atâta jale-n case”.

Dacă nu-mi venea Goga în minte m-aş fi gândit, poate, la alţi „oameni de cultură” contemporani cu corupţia endemică în care ne zbatem. Dar m-am săturat de mereu aceiaşi, are şi „cultura” corupţiei limitele ei.