Pacea europeană s-a rupt după 80 de ani de la al doilea război mondial. 80 de ani în care am crezut mai tot ce ne-au livrat politicienii: nu se mai pot produce războaie convenţionale, pacea este definitivă, diplomaţia câştigă, Rusia este un partener strategic important al NATO, topirea gheţarilor schimbă priorităţile energetice...

Vax. Vorbe. Lumea se desparte definitiv de era echilibrului diplomatic, ecologic, economic, intrând într-o ecuaţie cu multe necunoscute: poli de putere nesiguri, America sub asediul amatorilor ofensivi de tip Trump, China în ascensiune pe toate planurile, Rusia umilită ameninţând cu bombe nucleare Occidentul „depravat”, NATO extins ajungând la porţile Moscovei...

Peste toate astea, o ameninţare mai rea decât toate celelalte: foametea pe care o prevesteşte închiderea canalelor de comunicare şi comerţ dintre Rusia-Ucraina şi restul lumii. Situaţie în care flămânzii din ţările sărace africane vor migra spre nord. Ce poate fi mai devastator decât închiderea graniţelor într-o lume globalizată, cu conflictele inerente care urmează, pentru a opri fluxul de migranţi către „civilizaţie” şi „bunăstare”?!

România pare că trăieşte într-o bulă: n-avem treabă cu nevoile celorlalţi, noi le-avem pe-ale noastre, suntem Grădina Maicii Domnului şi norocul nu ne părăseşte pentru că nişte somităţi politice autoritare se sacrifică să ne fie nouă bine. 

Fals de sus până jos, de la purtătorul de cuvânt la înstelatul nevorbitor care conduce guvernul; de la preşedinţi de partide la alegători. De-aia m-apucă tremuriciul nervos când îl văd pe-alde Cîţu, fost mare şef la Guvern, la partid, la Senat, trimis la plimbare ca un aventurier politic minor, pe Ciucă ditamai premierul liberal-plagiator-irelevant favorizat de Justiţie pentru ca „adversarii politici să nu profite de instabilitatea ţării”, pe săracii din USR despărţindu-se şi împărţindu-se în cete mici, numai bune de pus în buzunarul de la piept al „marelui partid”, pe Cioloş încercând marea cu degetul cu Reperul lui fără şanse... 

Când văd barca plutind în derivă cu nişte debusolaţi la cârmă uit de pandemia care n-a trecut, de coronavirusul care ne aşteaptă la colţ, în toamnă, să bage zâzanie, să rupă din nou stabilitatea şi ordinea constituţională atât de apărată de Justiţia română politizată până-n măduva oaselor. Da, sunt lucruri mai rele decât Covid 19, cu care probabil ne vom obişnui. 

Lumea şi ţara sunt întoarse pe dos. Nu pare să mai ştie nimeni ce vrea şi care-i direcţia bună. Războiul rece a dominat copilăria şi tinereţea generaţiei mele. Se întoarce acum, cu aceiaşi ruşi şi americani în rolurile principale. Dar şi cu neîncrederea, suspiciunea, frica şi sărăcia care îl însoţesc. 

Cine să se opună? Afară e război, e foamete, e distrugere, e moarte. Înăuntru totul e fals, dar scumpe toate, monşer. Încă mai există libertatea de a spune, de a gândi, de a scrie ce ai în cap, dar ce chef mai avem noi de politică, de corupţie, de plagiate minore, de ameninţarea unui nou val de Covid 19? Un ziarist din Iaşi a fost obligat de tribunal să divulge sursele de informaţii dintr-o anchetă asupra unui potentat medic local. Ce legătură mai are presa liberă cu nedreptăţile comise de nişte judecători cu nostalgii comuniste?

N-o ducem bine, dar alţii trăiesc şi mai rău. În lipsa „oamenilor muncii de la oraşe şi sate”, care s-au evaporat la mai bine, agricultura şi ce a mai rămas din industria României, să vezi minune!, pot fi salvate de tehnologii de top: drone care udă şi monitorizează culturile şi lucrători nepretenţioşi din Nepal, Pakistan, Siria şi alte ţări pentru care 4-500 de euro încă mai înseamnă o avere. Aşa cum noi, plecând în Anglia sau Germania sau Italia, suntem foarte mulţumiţi de 1500 de euro salariu minim care ni se oferă. Globalizare mult hulită de unii, dar uite ce preţioşi devin muncitorii străini nu doar pentru civilizaţia occidentală, ci şi pentru ţările mai sărace din Balcani...

Ne mai trece supărarea când ne uităm la bulgari, ăia se grăbesc să-şi dea jos guvernul de dreapta, ca să pună-n loc unul de stânga, cu plecăciuni către Rusia şi greaţă de America. Aşa ceva n-ar fi deloc bine să se-ntâmple şi la noi, dar mi-e teamă că schimbarea de macaz se va produce după ce Iohannis îşi va termina mandatul. Dac-ar fi să dau o notă de trecere preşedintelui Iohannis pentru cei 9 ani ai lui, aceea ar fi pentru politica externă într-o complicată relaţie cu Occidentul şi SUA. 

Tot ce pot spera e să se termine războiul din Ucraina până în 2024, când avem alegeri şi când PSD va defila victorios, majoritar în Parlament şi cu un preşedinte la Cotroceni. Abia atunci, probabil, mulţi se vor întreba derutaţi: cine suntem, de unde venim şi unde ne ducem?! Acum suntem oarecum la adăpost în bula de mediocritate asigurată de NATO şi UE.