Păi cum să fim egali? Fraţi să fim şi nu suntem la fel. Voinţe, creiere, sentimente, trupuri, speranţe, credinţe diferite. Şi, desigur, posibilităţi diferite de a-ţi atinge visul. Comunismul a încercat un soi de egalizare. Lamentabilă, inutilă şi otrăvită.

Dar Constituţia României scrie că suntem egali în faţa Legii. Măcar acolo. Dar starea de urgenţă decretată din cauza Coronavirusului ne-a adus pe cap tot felul de „minuni”. Asociate cu deşteptăciunea genetică a românului verde-fălos, minunile astea au creat un haos perfect într-o combinaţie de prostie-trufie căreia Legea nu-i poate face faţă.

A murit ÎPS Pimen, arhiepiscop de Suceava. Unul dovedit şoptitor la fosta Securitate. Era tânăr preot atunci, poate nici n-a dat în gât pe cineva, să iertăm. Iertăm. Dar periajul aproape indecent la mai-marii vremii de după Revoluţie, când avea nevoie de politicienii Puterii pentru a pricopsi Biserica şi preoţii cu zeci de mii de ha de pădure, asta e mai greu de înţeles şi de iertat. Ştie Adrian Năstase despre ce-i vorba.

Mă rog, ce-a fost a fost, a murit omul de Covid şi-a fost înmormântat. Nu cu modestia de care Înalţii Bisericii noastre au uitat cu desăvârşire, ci cu o pompă pe care nici măcar nu-s sigur că şi-ar fi dorit-o. „Nu voi mormânt bogat/Cântare şi flamuri” – zicea Eminescu, lui îi ajungea un pat din tinere ramuri la marginea mării. Dar Eminescu nu era prieten cu Biserica. El era prieten cu geniul şi, uneori, cu proletarii.

Pe vreme de Pandemie, înmormântările se fac, conform Stării de urgenţă-alertă, cu maxim 8 persoane. La înalta faţă bisericească a venit puhoi de enoriaşi să pupe măcar sicriul, dacă mâna făcătoare de păduri nu se mai zărea. Le-a dat „dispensă” Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă. Dl. Raed Arafat n-a vrut să aibă pe conştiinţă o înmormântare discretă a unui ortodox prea sfânt. Motivele lui pot fi înţelese. Dacă s-ar fi opus, ar fi creat o situaţie tensionată, lumea oricum s-ar fi bulucit, de-aici jandarmi, forţe de ordine şi alte angarale. Nepotrivit pentru o înmormântare „egală” cu sfinţenia.

Dar nu egală cu alta, petrecută în aceeaşi zi în Vestul ţării. Sau oriunde altundeva. Cu doar 8 oameni, cât zice legea, cu tot cu preot şi cantor. Unul din bunicii pe care i-am cunoscut şi-a dorit pe ultimul drum o fanfară. N-a avut parte, nu era voie. ÎPS Pimen îşi comandase sicriul cu ceva timp înainte de a se infecta cu virusul, se acomodase cu interiorul – a mărturisit chiar el lucrurile astea. Cum ar fi fost dacă şi-ar fi comandat şi o înmormântare modestă, discretă, în acord cu vremurile pandemice şi, de ce nu, cu bunul simţ?

Cred că ar fi fost mult mai bine peste vreo 10 zile. Două momente de relaxare la o săptămână distanţă şi se observă deja efectele. Creşte numărul celor infectaţi. Dar cifrele nu mai spun mare lucru, numărul bolnavilor şi morţilor nu ne mai impresionează. Vorba vecinului: ar fi murit oricum, că mai avea şi alte boli, ce mai contează câteva zile, luni sau ani? Tot acolo ajungi.

Alt Înalt, episcopul de Constanţa, afaceristul cu podgorii pe bani europeni Teodosie, vrea pe la mijlocul săptămânii încă un Paşti. Că pe primul l-a pierdut în Pandemie. N-a putut să sărbătorească cu fastul obişnuit crucificarea şi Învierea Domnului. Aşa ceva sună a blasfemie, dar BOR e democraţia întruchipată în iertarea păcatelor: „Teodosie face ce vrea la el acolo, la malul mării. Noi nu ne băgăm”.

Am înţeles, în sfârşit, ce rol jucăm noi, prostimea credincioasă şi votantă, în viaţă şi în moarte. Suntem figuranţi. Şi niciodată egali. Nici în viaţă, nici în moarte, nici în vot. Preoţii nu fac decât să urmeze cu pasiune exemplul politicienilor falşi, mincinoşi, trufaşi.