Nu ai cum să te faci că n-ai auzit de instalarea noului premier, o doamnă de fapt, mai să lăcrimez profund patriotic văzând mulţimea de femei pesediste dându-i flori, pupând-o pe obraji şi-apoi ştergându-i, candid, rujul de pe faţă... Solidaritate de partid cu nuanţe sexiste, aş zice dac-aş fi misogin; dar nu sunt. Iar când ministrul Culturii, un actor mic de stat dar mare la sfat, Georgică Ivaşcu, a rostit jurământul în numele „poporului meu”, nu al „poporului român”, cum scrie la Constituţie, mai să mă-ngălbenesc de grijă: o fi valabil jurământul fals, sau se repetă figura?! Că cine ştie ce „poporul meu” are dl. Ivaşcu! Să-l înţelegem, pe scena unui teatru normal actorul n-are emoţii, dar la „teatrul” Cotroceni, în prezenţa unor corifei ai Puterii legale şi statului paralel, acolo-i altceva, nu mai ştii pe ce lume eşti, uiţi cum te cheamă şi-al cui e poporul. Dar, vorba preşedintelui, să le mai dăm o şansă, chiar dacă Dragnea şi Tăriceanu n-or să ştie ce să facă cu ea. Ne vom lămuri în câteva săptămâni, dacă Dăncilă şi Toader vor insista pe legile Justiţiei doar ca să-l scape pe Dragnea, ne-am lămurit. Strada ne-aşteaptă.

Ce ştim, aşadar, despre guvernul Dragnea, cel care n-ar mai merita o şansă: d-na  Dăncilă şi miniştrii aleşi de Marele Şef sunt nişte prea-supuşi slujitori ai „campionului” din Teleorman – campion la numit de premieri, se înţelege. D-na Dăncilă promite tot ce-i trece prin cap şi pare afectată de lipsa de înţelegere şi miştourile Opoziţiei. Promite sute de km. de autostrăzi, spitale noi, mai puţină birocraţie, mai puţine taxe şi impozite, multe şi mari creşteri de pensii şi lefuri, mai ales pentru cei năpăstuiţi de „minime” pe economie. Mă îndoiesc că ne va spune şi cum se vor face toate astea, cum vom face 350 km. de autostradă în trei ani, când în 30 am făcut abia 700 de km. Sau cum va creşte punctul de pensie cu aproape 700 de lei în doar doi ani, cred că se bazează pe aceeaşi riscantă creştere economică pe baza consumului. D-na premier nu pare îngrijorată de previziunile pesimiste ale specialiştilor. Îi crede pe toţi trădători şi vânduţi Occidentului mârşav, pe dumneaei o conving doar calculele şi asigurările şefului suprem, mult iubitul preşedinte PSD. Care-i specialist în învârteli politice, ceea ce-i suficient.  

Obsesiile d-nei premier nu se leagă de starea economiei, asta creşte de una singură, n-ai tu treabă; obsesiile d-nei se referă la „centrele de Putere”. Viorica Dăncilă nu va da socoteală şi nu va fi pusă la colţ decât de majoritatea PSD-ALDE din Parlament. Aceşti onorabili parlamentari buni de nimic, care şi-au dovedit din plin incompetenţa şi reaua credinţă în anul scurs de la alegeri, vor fi Dumnezeul d-nei cu pricina – bănuiesc că lor le-au fost închinate cele trei cruci făcute la depunerea jurământului, să vadă electoratul, parlamentarii şi d-na Firea ce înseamnă un premier „extrem de religios”. Ne aşteptăm, deci, ca „deputaţii mitralieră”, „senatorii melcilor” şi alţi luptători cu Justiţia, dar şi cu gramatica limbii române, să-i spună d-nei premier ce e bine şi ce nu merge în România.

Dacă-i aşa, e trist. Ba chiar periculos. Vorbind de „centre de Putere”, d-na Dăncilă s-a referit, cu siguranţă, la cele aparţinând „statului paralel” şi la preşedintele României. Adică la Justiţie, servicii şi Iohannis. Dacă n-ai treabă cu ăştia, poţi face absolut orice îţi spun Dragnea, Ştefănescu, Nicolae, Rădulescu, Vosganian sau Tăriceanu. Dar uite că „paraleii” ăştia nu-i lasă să lucreze pentru ţară şi popor, să facă o democraţie de-aia tipic românească, în care Forţa bate Legea. Păi nu? Pentru că putem!

N-am prea înţeles, totuşi, dacă nu cumva şi la Bruxelles se află un centru de Putere dezagreabil. Sigur că se află, dar acolo d-na premier are bune relaţii, le-a lăsat o amintire de neşters foştilor colegi şi amicilor politici din instituţiile UE. Problema d-nei Dăncilă şi a şefului său nu la UE se află, ci la Bucureşti. Aici colcăie spionii şi trădătorii, vânzătorii de neam şi ţară, sorosiştii, iohaniştii şi #rezistenţii. Cu ei au treabă Dăncilă, Dragnea şi Tăriceanu. De ei se împiedică în marea lor străduinţă de a construi un viitor luminos României.

Mă tot întreb dacă voi avea vreodată un răspuns la întrebarea pe care mi-o pun mereu: câţi gândesc aşa şi câţi altfel? Câţi mai sunt cei în stare să se lase cumpăraţi cu o sută de lei la leafă sau pensie, acceptând orice trăsnaie le propun politicienii aflaţi la butoane, şi câţi au rămas votanţii care se gândesc la ce ne doare pe toţi – sănătatea, educaţia (inclusiv limba română...), infrastructura, exodul creierelor.

Din câte îmi dau seama, va trebui să aştept până la viitoarele alegeri parlamentare. Atunci voi afla dacă au dreptate cei care spun că fiecare popor are conducătorii pe care-i merită... Nu că n-aş fi găsit şi până acum răspunsuri, dar avem datoria să sperăm că putem mai mult.