Nu-mi mai amintesc prima mea zi de şcoală, dar ştiu că prima clasă în Bărcăneştiul natal a fost o teribilă plictiseală; eu citeam noaptea la o lampă chioară „Leul din Damasc”, motiv să nu mă duc a doua zi la şcoală ca să-i aud pe colegi silabisind „o-i oi”. Nasol, pentru că se lăsa cu ceartă şi bătăi de la tata, care îmi era învăţător şi nu accepta „fumurile” mele de minor precoce alfabetizat. Apoi am plecat la oraş şi lucrurile s-au mai schimbat. Ţin minte Imnul cu care începeam cursurile, unul cu „puternică, liberă, pe soartă stăpână” şi „poporul sovietic eliberator”.

Nu cred că pe vremea aceea era moda cu preoţii, primarii şi alte autorităţi la deschiderea anului şcolar. Era mai puţin festivism. Acum e daună totală, lipseşte doar fanfara: ce să caute preotul la ceremonia asta? Dar primarul, viceprimarul, consilierul, deputatul sau senatorul? Că se duce ministrul Învăţământului la vreo şcoală e de înţeles – din păcate nu se duce unde ar trebui, dar asta-i altă poveste. Dar notabilităţile locale şi centrale, care de cele mai multe ori nu fac nimic pentru reformarea învăţământului românesc poticnit undeva în anii ’90, ar trebui să fie mult mai rezervate cu „prezenţa fizică” la începutul anului şcolar. Dacă nu din alte binecuvântate motive, măcar din precauţie faţă de Covid 19.

A început, aşadar, şcoala şi odată cu ea un şir nesfârşit de întrebări, unele fără răspuns: câtă vreme vor dura cursurile cu prezenţă fizică, ce garanţii mai oferă şcoala nu numai în materie de educaţie, ci şi de sănătate şi siguranţă pentru copii, învăţătorii şi profesorii s-au vaccinat, câţi, care şi de câte ori?? Şi multe, multe altele, ştiu părinţii şi bunicii despre ce vorbesc.

Răspunsuri? Găsim câteva, unul îl oferă chiar preşedintele Iohannis: prezenţa fizică în şcoli depinde de gradul de responsabilitate al fiecăruia în ce priveşte vaccinarea şi protecţia faţă de Covid 19. Să traduc: dacă părinţii şi cadrele didactice nu se vaccinează, şansele de a rezista sănătoşi în comunitate sunt zero, ceea ce va afecta şi funcţionarea şcolilor, parte implicată în viaţa socială.

Alt răspuns ne oferă statisticienii: doar 61% dintre învăţători, profesori şi angajaţi pe alte funcţii în şcoli s-au vaccinat cu ambele doze împotriva Covid 19. Adică puţin, prea puţin pentru ca părinţii să fie siguri că copiii lor sunt pe mâini bune în şcoala pe care o frecventează.  

Aici e şi o chestiune de minimă morală, nu doar de sănătate publică: ce educaţie civică şi sanitară le oferi tu, cadru didactic, unor copii care ştiu că nu te-ai vaccinat? „Dă-l dracu’ de vaccin, nu există Covid, totul e o născocire a industriei Pharma” – ăsta să fie mesajul pe care nişte profesori şi învăţători responsabili îl transmit tinerei generaţii?! E clar că nu le poţi demonstra nimic din ce le spui sau ai dori să le spui, moment în care elevii îşi vor pierde complet încrederea în „sistem” şi reprezentanţii lui – dacă au avut, cumva, vreodată încredere în ei.

Şcoala românească nu este ce ar trebui să fie. Sistemul e învechit, reforme nu se înghesuie nimeni să facă, de fapt nimeni nu ştie spre ce ne îndreptăm, cum va evolua societatea, ce siguranţă ne oferă politicienii din „clasa conducătoare”. Totul se petrece la nivel de discursuri, avem parte doar de vorbe goale. Părinţii sunt bucuroşi dacă odraslele lor au în şcoală o toaletă unde curge şi un fir de apă la robinet, iar tavanul nu le cade copiilor în cap. În rest, aceleaşi vechi metehne iau faţa reformelor şi civilizaţiei: bani pentru fondul clasei, profesori şi învăţători neadaptaţi, metode de predare de-acum un secol.

Exemplele fericite, şcolile „smart” sunt mai degrabă puţine. Iar pedagogul de şcoală nouă este o apariţie încă preţioasă, zgârcită, ca să nu zic rară. Mai e nevoie de timp, de schimbarea unor generaţii, de o altă mentalitate ca să putem vorbi despre o şcoală nouă şi nişte pedagogi care nu vin direct din Caragiale.

Să le dorim copiilor şi nepoţilor noştri, să ne dorim şi nouă să prindem întregi la minte şi la trup ziua când „pedagogul absolut” Marius Chicoş Rostogan nu va fi decât o inocentă şi haioasă amintire literară. Aproape că-mi vine să spun „Doamne ajută!”...