Ca să-şi recupereze teritoriile ocupate de ruşi, Ucraina plănuieşte mobilizarea unei forţe de 1 milion de luptători. Poate doar militari care ştiu ce fac, poate şi civili care încurcă. Nu ştim. Important e să ştie ei.

De asemenea, Ucraina mai are nevoie şi de ajutor din partea statelor capabile să livreze armament de ultimă generaţie, gen acele devastatoare sisteme Himars, primite de la americani, care îi sperie pe ruşi mai tare decât îi speriau Katiuşele ruseşti pe nemţi în al doilea Război Mondial.

Ucraina mai are nevoie şi de răbdarea şi înţelegerea Lumii înfometate. În momentul în care grânele ucrainene blocate pe câmpuri de luptă controlate de ruşi nu vor ajunge în Africa, Asia, India, producând foamete la scară largă, atunci războiul va fi pierdut de ţara vecină, pentru că miliarde de oameni înfometaţi vor acuza încăpăţânarea, patriotismul, naţionalismul ucrainean: „Nu ne interesează ce teritorii pierdeţi voi, important e să nu murim noi de foame din cauza voastră”.

Războiul va trece în plan secund doar într-o asemenea fază, pe care ruşii o provoacă în mod constant. Salvarea armatei ruseşti, debusolate şi lipsite de armament modern, nu poate veni decât de la o criză alimentară de proporţii în ţările dependente de produsele ucrainene şi ruseşti. Acesta este şi scopul preşedintelui Putin: lungirea războiului cât mai mult timp cu putinţă, fără a avea un câştigător. Un status-quo periculos pentru ucraineni, pe care aceştia nu-l vor permite dacă armele americane şi britanice vor continua să ajungă pe teatrele de luptă din Ucraina.

Cum ne poziţionăm noi? Nicicum. Preşedintele Iohannis nu a dorit să aprofundeze problema ajutorului militar din România pentru Ucraina. Poate fi înţeles? Desigur, nu spui chiar totul presei despre ce şi cât dai Ucrainei când ruşii îţi stau cu sula-n coaste. Dar aşa, de amorul artei măcar, ai putea sugera nişte cifre, nişte tipuri de armament, baionete, căşti, vată pe băţ sau alte înspăimântătoare arme cu care militarii români n-au ce face pentru că România este apărată de armata americano-franceză. N-a fost să fie, la singura conferinţă de presă din ultimele aproape 20 de luni n-am aflat mai nimic despre nimic... Discret dl. preşedinte!

Ne bazăm pe ajutorul alimentar, pe găzduirea refugiaţilor ucraineni, pe nişte km de linii ferate cu ecartament ucrainean refăcute dincoace de graniţă ca să asigurăm transportul cerealelor din Ucraina către lumea largă. Bune şi astea. Că altfel, cei care au fugit de războiul din Ucraina n-au prea rămas în România din lipsă de perspective. Ce să facă ei aici? Să îngroaşe rândurile şomerilor care aşteaptă ajutor de la stat sau salariul minim promis de Uniunea Europeană? Ştiţi despre ce vorbesc: UE este aproape să hotărască creşterea salariului minim, în ţările care au acest instrument, cu 20-25 la sută. Câteva sute bune de lei în plus la leafă pentru cei amărâţi. Dar oricum puţin pentru ce preţuri s-au afişat pe la noi în ultima vreme.

Pe zi ce trece, războiul din vecinătate impresionează tot mai puţin, ceea ce intră într-o urâtă lege a firii omeneşti. Aşa s-a întâmplat, se întâmplă de fapt, şi cu precauţiile legate de pandemia de Covid 19. Nu mai au căutare vaccinurile, nu se mai poartă masca, lumea s-a săturat de restricţii, iar economia nu le mai suportă. Firesc? Probabil. La urma-urmei, ce mai contează câteva mii de morţi în plus la cei 66.000 de români care au murit deja în doi ani de zile din cauza apariţiei noului Coronavirus şi variantelor sale de ultimă oră.

Dacă mă gândesc bine, va veni şi vremea când lumea va acuza Ucraina că nu se predă în primitoarele braţe ruseşti. Înfometaţi şi cu economiile la pământ, oamenii vor ieşi pe străzi, vor schimba guverne, îşi vor alunga preşedinţii şi decidenţii şi vor hotărî că nimic nu e mai important decât propria bunăstare. Ce treabă avem noi cu libertatea, legalitatea, democraţia, graniţele apărate de Ucraina independentă?!