Nu l-a putut mătura din schema învingătorilor de serviciu decât CCR. Care începe, bag sama, să judece „conform”. Ceea ce nu-i rău, după cât de altfel „conform” a judecat pe vremea PSD. Curtea Constituţională pare să repare răul făcut. Mă rog, de multe ori e imposibilă reparaţia, dar nu despre CCR este vorba astăzi. Pe judecătorii vânduţi partidelor, nu legii, îi va judeca poporul – uite că mi-o amintesc şi pe Elena lui nea Nicu.

E vorba despre Teodor Meleşcanu, pe care CCR l-a pus pe liber de la preşedinţia Senatului. O funcţie pe care şi-a dorit-o atât de mult încât a trădat un partid pentru ea. L-a trădat pe „prietenul” Tăriceanu. N-ar fi fost prima oară, Mele s-a ocupat de trădări în formă continuată, nu-i un secret, de la Revoluţie încoace. Doar că acum cineva, sesizând furtul politic, l-a trimis la judecata CCR. Care a zis că n-ar fi avut dreptul să fie numit decât de grupul politic de care aparţinea şi din care încă nu-şi dăduse demisia. Simplu pentru orice gândire logică, deloc simplu pentru „naivul” senil Meleşcanu patronat de PSD.

N-aş fi abordat subiectul Mele, nu cred că merită să ne stricăm ochii citind despre isprăvile neisprăvitului politic, dar e un lucru pe care eu nu-l înţeleg la politicienii noştri: le e frică, domnule, să-şi dea demisia. Le e jenă să se recunoască învinşi, să accepte că au greşit, că s-au înşelat. Se cred atât de deştepţi încât, obligatoriu, fac mereu alte greşeli, insistă în greşeală – ceea ce, desigur, se cheamă prostie. În această idee, nici măcar după ce CCR a anunţat rezultatul înaltei sale gândiri constituţionale venerabilul nu şi-a dat rapid demisia din funcţia pe care pe nedrept a ocupat-o. Nu, omul aşteaptă nu ştiu ce motivare, nu ştiu ce publicare în Monitorul Oficial, sperând până la capăt că vreo bombă atomică, vreun cutremur, vreun incendiu catastrofal va nimici dovezile imposturii sale. Aşa au făcut, aşa fac mai toţi „marii” politicieni români când ajung la butoane – nu mai vor să părăsească tabloul de comandă.

Sesizând trista ironie mirosind a senilitate avansată, un ziarist îl întreabă de ce nu-şi dă demisia imediat, din moment ce decizia CCR fusese anunţată oficial. „Am dorinţa de a contribui, cu experienţa pe care o am, la buna desfăşurare a lucrărilor Senatului” – a răspuns imperturbabilul Mele. Ai zice că nu doar Parlamentul României, ci întreaga planetă stă în „experienţa” unuia care se dezicea de Revoluţia din decembrie în chiar momentul producerii ei. De cât tupeu ai nevoie să spui aşa ceva când ar trebui să pricepi că nimeni nu te mai vrea?! „Nu pot, frate, fără mine nimic nu merge!” – cum dracu’ sună chestia asta în gura unui sfertodoct imoral, care ar trebui să fie preocupat doar de senilitatea avansată care îi dă perfid târcoale?!

Ce va fi, oare, Senatul fără Mele? Vai de noi, nici nu pot să-mi imaginez ce dezastru... Or să facă pesediştii chetă şi liste de semnături cu care să-l implore pe experimentatul Teo să nu demisioneze, să reziste, să fericească ţara cu gândirea şi inteligenţa lui neasemuite. Preţ de câteva secunde se va ţine un moment de reculegere în amintirea „defunctului” şef de Senat, cred că va fi singurul om viu recules de-o veselă adunare senatorială. Apoi, vesela adunare îşi va alege alt şef în persoana altui senator imperfect, poate imoral şi mai puţin senil. Că e greu să ajungi la valori sigure în Parlamentul României! E suficient să auzi despre cine se vorbeşte c-ar fi pe lista scurtă a candidaţilor la şefia Senatului: pesediştii Cazanciuc şi Corlăţeanu, acompaniaţi de subtil-stinghera liberală Alina Gorghiu, ca să-ţi dai seama despre ce valori politice vorbim. N-ai de unde? Ai, dar la Senat tot PSD conduce bătălia! Iar ăştia chiar n-au pe alţii decât cei din vechea gardă.

Sper să nu mai auzim prea curând de Teodor Meleşcanu, aşa cum ne place să nu mai auzim despre Dragnea, Dăncilă şi alţi politicieni de tristă amintire.