Mă tot întreb de vreo 30 de ani cum ne privesc alţii pe noi, românii. O vreme am fost chiar mândru că am intrat în rândul lumii bune, arătând calităţile reale ale unui popor empatic, curajos şi harnic. A durat puţin, cam cât i-a fost necesar lui Ion Iliescu să comande o contrarevoluţie. „Răul primordial” al vieţii noastre a distrus culmile de încredere şi apreciere pe care ne cocoţaserăm oarecum nedrept la Revoluţie.

De Emil Constantinescu nici nu ştiu ce să zic, îmi amintesc vag un tip don-quijotesc, cu bărbuţă de ţap şi vag aer intelectual, zdrobit, înfrânt, doborât de „sistemul” căruia la un moment dat îi căzuse pradă un membru al familiei.

Când a venit Traian Băsescu nu mai eram mândru, dar începusem să sper: dom’le, marinarul şi oamenii lui luptă cu corupţia şi sistemul ticăloşit, să vadă lumea că nu suntem neam de hoţi şi de tâlhari. S-a dus repede şi speranţa asta, Băselu şi-a făcut zob imaginea de anticorupt când Justiţia i-a atins propria familie.

De la Iohannis am aşteptat foarte mult şi am primit foarte puţin. Cu mici excepţii, a fost ca frecţia la un picior de lemn: nu face nici rău, dar nici bine. Să vedem cum va fi în repriza a doua, mai avem dreptul să sperăm.

Uite că tot la preşedinţi ajungem ori de câte ori vorbim de ţară, de români, de mândrie, de cum ne văd alţii. Şi nu-i în regulă, pentru că România nu înseamnă nici Iohannis sau Băsescu, dar nici Dragnea, Plumb sau Dăncilă. Mor când o aud pe doamna care şi-a dorit să fie comisar european ca să-şi poată plăti datoriile zicând că atunci când o refuză pe ea, persoana pesedistă Rovana Plumb, parlamentarii europeni de la Bruxelles atacă România, fac praf România. Pe vremuri era literă de lege, o versiune populistă a cenzurii: dai în mine, dai în tine, dai în fabrici şi uzine! Am ajuns ceva mai jos decât PCR: dai în madam Plumb, dai în România. Mamăăă, cum sună!

Da, România nu înseamnă toţi ăştia, dar nu înseamnă nici doar Eminescu, Brâncuşi, Enescu, Tzara, Cărtărescu, Nadia Comăneci, Hagi sau Simona Halep. Nu-mi dau seama cât ne asociază Lumea acestor oameni. Dar cu siguranţă ne asociază celor care conduc ţara, acum, pe drumul european. Vrând-nevrând, Plumb, Ţapardel sau Dăncilă vorbesc în numele României. Nenorocirea nu e că vorbesc, ci că vorbesc prostii, fac România de râs. Reputaţia îndoielnică a unor madame orgolioase ne afectează, iată, pe toţi şi murdăresc imaginea ţării.

Drept pentru care, sesizând neputinţa şi ignoranţa guvernului Dăncilă, cei de la Bruxelles i-au cerut premierului să nu-i dea alt nume pentru funcţia de comisar european până când nu se consultă cu preşedintele Iohannis şi cu Parlamentul României – ceea ce Viorica Vasilica jură că nu va face, poate şi singură. Cum dracu’ să ne vadă, frate, lumea când tu, primul dintre miniştri cum ar veni, faci atâtea gafe, când ţi se duce buhul de proastă şi analfabetă pe toate meridianele globului?! Jignită, ţâfnoasă, victimizându-se, Dăncilă apasă pedala patriotismului românesc de duzină, afirmând în subtext că au ceva europenii ăştia cu noi, românii, sunt invidioşi pe succesele noastre, pe civilizaţia noastră, pe dezvoltarea noastră.

Înţelegeţi cum devine cazul? Noi suntem cavaleri fără reproş, alţii vor să ne ştirbească meritele, să ne ţină în întuneric, să nu răzbatem la lumina „farului călăuzitor” înălţat asupra Lumii de PSD şi jumătate din ALDE. O mai luminoasă neghiobie şi-un mai profund maimuţism antiromânesc greu mi-a fost dat să întâlnesc...