„Unele lucruri sunt eterne” este un soi de motto care animă cursurile Universităţii de vară de la Băile Tuşnad. Iar nouă nu ne rămâne decât să căutăm răspunsuri la întrebarea: care sunt lucrurile eterne care mişcă Omenirea? Poate frica, prostia, indiferenţa, nesimţirea? Sau poate curajul, empatia, solidaritatea? Curajul de a lupta împotriva unui dictator care terorizează şi înfometează planeta? Empatia faţă de durerea şi nenorocirile celor de lângă tine? Solidaritatea naţiunilor responsabile în faţa aceluiaşi dictator bolnav?

Istoria relativ recentă ilustrează ambele situaţii, al doilea Război Mondial şi actualul război de ocupaţie dus de ruşi în Ucraina sunt edificatoare. Căutând răspunsuri în istoria mai îndepărtată, s-ar putea să aflăm de la unii că fostele imperii sunt eterne. Imperiul Ţarist pe care micul Putin vrea să reclădească marea Rusie. Sau alt imperiu, care ne-a înrobit şi pe noi o vreme, pe care nostalgicii politicieni din vecinătate nu-l pot uita. Pentru alţii „Transilvania-pământ românesc” este lucrul etern, aşa cum clama grupul minor de protestatari români care au avut îndrăzneala să tulbure liniştea staţiunii Tuşnad, învăluită săptămâna trecută în discursuri obsesive şi efemere savantlâcuri politico-etnice. 

Sigur, de la Tuşnad, Sf. Gheorghe şi Miercurea Ciuc lucrurile se pot vedea altfel. Premierul ungar, însoţit de-o ceată veselă de miniştri, asistă la un meci de fotbal pe un stadion pe care guvernul lui l-a livrat unui oraş dominat numeric de etnia maghiară eternă. Ştie că va fi aclamat, pentru că de ani de zile asta face: îşi ridică, piatră cu piatră, statuie printre maghiarii de peste graniţe. Mai ştie că nu va fi nimeni pe stadion care să-l fluiere şi să-l picteze cu vopsea roşie pentru că trădează o Uniune Europeană de la care a supt miliarde de euro, sprijinind acţiunile belicoase şi ofensiva prietenului Putin în Ucraina. 

De fapt, ştie exact ce vrea să facă: să producă agitaţie, să tulbure liniştea, să semene îndoială şi printre români, şi printre maghiari. Să ştie lumea că premierul Ungariei se simte în Secuime ca acasă, în vreme ce premierul României este, în cel mai bun caz, un musafir întâmplător în acest spaţiu. Ceea ce nu-i foarte departe de adevăr. 

Discursurile de la U.V. Tuşnad nu merită comentate. Ele nu se ridică din subsolul unor idealuri „eterne” ale căror dedesubturi le-am dibuit demult. Dar merită să spunem două vorbe despre insolenţa cu care Guvernul Orban face campanie anti UE şi pro Moscova în Secuime şi în Ardeal cu voie de la guvernul şi autorităţile de la Bucureşti. De ce o fac? Pentru că pot, pentru că li se permite. Ei ştiu că maghiarii guvernează în România prin miniştrii UDMR, şi mai ştiu că autorităţile române nu reacţionează pentru că nu-i interesează; de la vorbă la faptă, la noi a fost întotdeauna drum lung şi întortocheat. 

Nu-i prima oară când se-ntâmplă. Şi nu e bine, pentru că etnicii români sunt ignoraţi total în toată povestea asta, ei nu fac parte din eternitate, sunt nişte vasali ajunşi întâmplător, şi fără merite, printre „civilizaţiile” eterne. De aceea Universitatea de vară de la Tuşnad s-a transformat dintr-un spaţiu al dialogului româno-maghiar, idee care a motivat iniţiativa din anii ’90, într-un eveniment capital destinat exclusiv maghiarimii. Românii sunt în plus la aceste manifestări.

Şi-atunci sunt nevoit să reduc tonul critic pe care l-aş fi abordat faţă de televiziunile care n-au transmis un meci de fotbal din Conference League disputat la Sf. Gheorghe; nu era cazul să arăţi unei ţări întregi tribunele pline de adoratori ai prietenului unui criminal de război, venit să savureze momentul de glorie „eternă” pe un stadion care încă nu-i poartă numele, dar mai e timp şi pentru asta. Dacă de asta nu s-a transmis meciul, fie! 

N-ar trebui să uităm totuşi: Sepsi este o echipă patronată de un etnic maghiar, beneficiază de fonduri din partea guvernului ungar şi joacă pe un stadion construit cu bani de la acelaşi guvern ungar. Ce înseamnă asta? Simplu: statul român este absent nu doar din sportul covăsnean, ci şi din viaţa oamenilor din această parte a ţării. Cu toate acestea, în echipă joacă, şi joacă bine, 9 fotbalişti români, iar antrenorul este italian. Cum împăcăm toate astea?

Poate întărind capacitatea de reacţie legală a autorităţilor statului român faţă de un eveniment exclusivist etnic precum Universitatea de vară de la Băile Tuşnad. Poate trimiţând în zonă 10 miniştri români să-i însoţească pe omologii maghiari, şi nu doar atunci. Poate lămurindu-i pe aceştia, şi pe alţii ca ei, că România nu e un sat fără câini şi că Ungaria Mare şi-a încheiat demult misiunea. Poate mărind prezenţa, efectivă şi afectivă, a reprezentanţilor statului român în Secuime – şi altfel decât prin discursuri festive comunicate „în plic” prefecturilor cu ocazia Zilei Naţionale şi altor sărbători importante.

Dincolo de durerile noastre istorice în legătură cu Transilvania, este inadmisibil să accepţi lobby-ul mascat al guvernului ungar în favoarea imperialismului rusesc într-o ţară a UE care se vrea fidelă politicilor Uniunii. Adică actualelor graniţe, stabilite prin tratate de pace semnate şi parafate de mici şi mari puteri. Pentru că asta au făcut la Tuşnad miniştrii ungari, inoculând admiratorilor strânşi ca la urs veninul naţionalismului revizionist şi criticând sancţiunile UE împotriva dictatorului de la Kremlin.