Şi italienii, şi englezii, şi nemţii, şi alte naţii. Nu ne invidiază nimeni pentru preţurile practicate în marketurile româneşti. Poate ungurii, că am auzit că s-a-ntors roata, acum vin ei la noi să cumpere benzină, că-i mai ieftină. Plus alimentele pe care ei nu le mai au, pentru că Guvernul lor a plafonat preţurile şi-atunci produsele au zburat de prin rafturi.

Aici e o problemă: dacă vrei preţuri mici, poţi să le ai pentru o vreme, dar doar pentru o vreme. Pentru că după aia piaţa reacţionează, producătorii şi comercianţii se repliază şi nu mai aduc marfă. Ce te faci?!

Adică piaţa liberă dictează cât, ce şi cum. Guvernul care scade el de capul lui preţurile nu rezistă prea mult cu politica asta populistă. Pe termen lung e nevoie de mai mult decât ce face, de pildă, Viktor Orbán în Ungaria.

Dar asta nu înseamnă că anumiţi producători nu sunt ticăloşi. Cum să ceri 20 de lei pe un pachet de unt din care, în mod obişnuit, musteşte zărul?! Vin pachete de unt din afara ţării la preţ mai mic decât ţi-l oferă producătorul local. Nu pare în regulă. Altfel, desigur, mai tot untul nostru e plin de margarină, că producătorii s-au obişnuit să falseze. 

Suntem într-un carusel al preţurilor. Mai pe româneşte, inflaţie. Noi pare că ne-am „stabilizat” la 17%. La unguri, inflaţia se duce spre 23-24%. Cât o mai putem duce în stilul ăsta şi, mai ales, spre ce ne ducem?! Greu de răspuns.

Ce suportă, însă, românul mediu din ce în ce mai greu e falsul. Ticăloşia. Minciuna. Propaganda. Adică ce fac guvernanţii de multă vreme încoace, dar în ultima vreme pare să dea pe-afară. Nu există ministru al guvernului Ciucă să nu ne spună ce bine trăim, cât de mulţi bani avem, cum ne măresc ei lefurile, pensiile, indemnizaţiile şi toate alea. Iar tu stai ca prostu’, îţi numeri banii, apoi te duci la magazin, cumperi ce ai de cumpărat şi nu-ţi ies socotelile, persoana de la casă îţi cere întotdeauna mai mult decât credeai tu că o să dai. Şi te întrebi unde-i mărirea de leafă, de pensie, de ce-o mai fi?!

Cred că, fiind vorba de o piaţă liberă, totul se explică. Dar nu chiar totul. Rămân ceva urme care se numesc bun simţ şi solidaritate în orice limbă a pământului, inclusiv în limba comerţului. Urmele astea au cam dispărut la noi. Interesul poartă fesul, cum zic turcii.

Englezii au preţuri mult mai mici la cam toate produsele, nu doar la cele esenţiale. Şi tot sunt nemulţumiţi de guvernul lor. Italienii îşi pun mâinile-n cap când văd, la noi, ce preţuri suportă o naţie cu o putere de cumpărare evident mai mică decât a lor. Cum rezistăm? 

E o întrebare pe care şi-o pun mulţi. Au crescut puţin lefurile, pensiile, dar au crescut mult mai mult preţurile. Ne luăm de la gură pentru a plăti curentul şi energia, gata plafonate de guvern, dar oricum mari. Mă gândesc ce va fi când ajutorul guvernamental se va sfârşi...

Şi totuşi, în propaganda guvernului toate-s bune şi frumoase. Suntem „tigrii” Europei, dăm clase spaniolilor şi italienilor la mai toate capitolele, dar mâncăm prost şi murim repede (legătura este evidentă...), nu reuşim să construim o cale subterană de acces ca lumea, mor oameni şi rămân maşini blocate într-un celebru pasaj bucureştean din motive de „rău de înălţime”... Despre şosele de mare viteză sau autostrăzi, despre spitale şi şcoli nici nu mai vorbesc, n-ai cu ce, n-ai de unde, n-ai cu cine... 

Aşa că n-am decât două variante de răspuns la întrebarea „de ce nu avem ce spun ei că avem”: ori suntem noi proşti, ori sunt ei incompetenţi şi mincinoşi. Alegeţi! 

Tragic e că s-ar putea să fie vorba de ambele variante, câtă vreme electoratul e manipulabil, piaţa liberă e piaţă liberă, cererea influenţează preţul, iar Guvernul se scrie întotdeauna cu G mare, semn de profund respect şi adâncă preţuire.