Azi începe Campionatul European de fotbal. Se joacă o grupă şi la Bucureşti. Apoi un sfert de finală sau o semifinală, nu mai ştiu exact, dar nici nu contează. Ce contează e că NU SUNTEM ACOLO!

Oftică mai mare nici că se poate. Păi bine băi, amărâţilor, vine Europa fotbalistică la noi şi noi nu suntem în stare să ne calificăm? Poate Macedonia de Nord şi nu poate România?!

Citesc tot soiul de cugetări patriotice despre cum îngenunchem noi în faţa Occidentului, Orientului şi altor entităţi suprastatale de tip Bill Gates sau Jeff Bezos. Plâng românii verzi pe umărul ţărişoarei acaparate de UE, de America, de miliardarii lumii, de Pharma şi alte structuri exploatatoare care s-au repezit să ne subjuge după Revoluţie. Înainte nu, că erau Ceauşeştii drăguţii care ne apărau de cei răi...

Plâng de se rupe cămaşa pe ei, dar nu se uită puţin şi în interior, pe la noi prin bătătură. De-aia probabil nu văd cât de hoţi, cât de analfabeţi, cât de mincinoşi, una peste alta cât de proşti am fost şi încă mai suntem. Nu că ne-am vândut ţara regretăm, de fapt, noi, ci că am dat-o prea ieftin, n-am luat un preţ bun pe ea. Patrioţii Iliescu Ion şi Năstase Adrian s-au mulţumit, de pildă, cu un amărât de NATO care ne-a făcut o amărâtă de bază americană la Deveselu, bună de speriat ciorile de pe liniile de înaltă tensiune, în schimbul unui contract Bechtel pentru nişte drumuri care nu s-au mai făcut. Păi treabă-i asta, nea Ioane?! Şi altele, şi altele, că mai sunt exemple de-astea de „vânzare-cumpărare” în pagubă.

Dar la fotbal, frate, acolo ce Doamne iartă-mă să vinzi şi să cumperi? Acolo ne-am poticnit de două ori. O dată cu echipa, de tot râsu’, care nu s-a calificat. Ruşine! Şi-a doua oară era cât pe ce s-o luăm din nou rău în freză dar ne-a salvat Covidul 19. Ca să nu mai ziceţi că nu ne-au ajutat viruşii chinezeşti: dacă nu erau ei să se-adune de pe la lilieci sau maimuţe şi să se aşeze pe oameni, eram obligaţi să ne facem de râs şi a doua oară în fotbal, pentru că n-am fi reuşit veci-pururi să construim stadioanele şi bazele de antrenament promise şi necesare unei competiţii de asemenea amploare programată a se desfăşura în 2020. Noroc cu Pandemia...

Aşa că treaba nasoală nu e că îngenunchem noi în faţa Occidentului ticălos, ci că o facem degeaba. În loc să ne punem bine cu pretinii ruşi şi chinezi, pe care uite cât de tare îi apreciază Ungaria lui Viktor Orban, noi ne certăm cu Putin pentru Deveselu americanilor şi ne împrumutăm de vaccinuri cu cipuri şi solzi pe spate de la UE ca să scăpăm de virusul chinezesc, în loc să luăm tot de la chinezi, cum face Viktoraş, leacul cinstit care ne scapă de gripa asta ceva mai agresivă pierdută din vreun laborator nevinovat...

Da, n-am prea ştiut noi cu cine să fim prieteni, am preferat valsul cazaciocului. Noroc că avem o Şoşoacă-senator al României, care şi-a cerut scuze ruşilor pentru toate prostiile pe care le-am făcut noi în dauna lor de-a lungul şi de-a latul istoriei. Şoşoacă Diana, da, o adevărată doamnă senator patriot!

Nu ştiu ce-am făcut dar tot la politică am ajuns, chit că nu asta era intenţia. Revenim şi încheiem: la fotbal suntem la fel de proşti sau de deştepţi ca în orice alt domeniu al vieţii noastre sociale. Doar că în sport uneori mai ai noroc. În politică, în economie, în afaceri interne şi externe care definesc un popor cu pretenţii, norocul se iveşte mult mai rar. Acolo e nevoie de voinţă, de sacrificiu, de inteligenţă. Şi de muncă. De multă muncă.

Pe care noi o confundăm cu şmecheria. Care merge doar la fotbal, şi nici acolo prea multă vreme. De-aia stăm noi acum acasă şi ne uităm la televizor ca să-i vedem pe ucraineni, austrieci, macedoneni jucând la Bucureşti într-o grupă în care noi n-am fost în stare să ne calificăm de şmecheri şi deştepţi ce suntem...