Am avut proasta inspiraţie să nu închid televizorul după golul câştigător al argentinianului Montiel. Am savurat momentele premierii campionilor şi vicecampionilor mondiali, l-am văzut pe Mbappe mai trist decât era necesar – la urma-urmei, francezii sunt vicecampionii lumii, adică de ce s-ar bucura mai puţin decât croaţii pentru medalia de bronz?! L-am văzut şi pe Messi exuberant, îmbrăcat de un şeic zâmbăreţ într-un capot qatarez sfânt şi protocolar – dar asta nu m-a deranjat deloc, nu avea săracul Messi cum să se opună convenţiilor culturale dictate de şeici. 

L-am văzut, de asemenea, pe portarul Argentinei făcând gesturi obscene cu mănuşa primită premiu pentru că a fost cel mai bun portar al Mondialului. Urât, dar nu cred că-şi imaginează cineva că fotbaliştii sunt nişte intelectuali rasaţi, amatori de gesturi elegante, vorbe de duh şi cărţi rare. Cei mai mulţi dintre ei sunt nişte oameni amărâţi, mâncători de seminţe şi înjurături scuipate printre dinţi, salvaţi de fenomenul fotbal. Cei mai mulţi dintre ei nu aduc nimic luminos în niciun moment al vieţii altora. Dar nu ei ne salvează duminicile şi toate zilele săptămânii înmuiate în zeamă de fotbal cu adaus de cucută. O fac cei cu adevărat buni, cei precum Messi, Mbappe, Giroud, Kane, Modrici...

M-am bucurat pentru Messi, m-am întristat pentru francezi. Dar „asta este fotbalul”, cum zicea dl. Diószegi. Agonie şi extaz, suferinţă şi îndumnezeire – nu vorbesc aiurea, Lionel Messi este, pe vecie, noul Dumnezeu al argentinienilor, cred că acum îl umbreşte şi pe Papă, care tot argentinian e... 

Ce m-a impresionat cel mai tare în seara de duminică s-a întâmplat, însă, după momentul festiv Qatar. La noi în ţară, pe meleaguri străbune. Am riscat butonând pe canalul care dădea „meciul zilei” din Superliga românească: UTA Arad-Rapid. Dracu’ m-a pus?!

Nu există o diferenţă mai mare între vis şi realitate decât un meci de fotbal pe stadionul recent modernizat din Arad imediat după finala epică din Qatar. Stai ca prostu’ şi nu te poţi trezi din vis; inima ţi-a rămas la regalitatea triumfalistă de pe stadionul qatarez, în care şi preşedintele Macron a fost un spectator stingher nefericit, în vreme ce mintea zgribuleşte pe stadionul arădean în care gazonul se dezintegrează sub crampoanele jucătorilor. 

Nu trebuie să faci asemenea comparaţii, ce treabă avem noi cu Qatarul?! Noi nu avem miliardele lor de dolari scoase din petrol, turism şi, iată, fotbal. Noi trebuie să trăim, să supravieţuim cu realitatea care se adaptează minţii şi sufletului nostru. Să uităm repede Mondialul lui Messi şi Mbappe, să nu ni-l mai amintim pe reporterul argentinian plângând la golul victorios al lui Montiel, să ignorăm imaginea bucuriei sud-americane din Qatar. Să revenim la ce suntem şi la ce putem. Adică la nimic şi mai nimic. De fotbal vorbesc, nu daţi cu pietre! 

Eu am greşit esenţial, am continuat să mă uit la ceva ce nu trebuia să văd în acel moment: imaginea unui meci de fotbal anost de pe un stadion anost dintr-un oraş deloc anost din România. Tristeţe mare, din raiul Mondialului qatarez preţios aliniat civilizaţiei occidentale cobori direct în iadul iernii fotbalistice autohtone. Nasol, să nu faceţi asta niciodată! Vă strică zenul, vă distruge feng-shuiul, vă răpune gândul înalt ca trilul ciocârliei şi vă bagă în noroi, în amoc, în depresii şi alte marafeturi mioritice fataliste. Ca să nu mai zic că, dacă ar fi fost să-i ascultăm pe deontologii fotbalului, ar fi trebuit să-i boicotăm pe şeicii qatarezi care au omorât cu munca mii de „sclavi” la construirea stadioanelor-bijuterii şi să nu ne uităm la niciun meci. Cui ar fi folosit boicotul ăsta n-am prea înţeles, aşa că n-am ascultat preţioasele sfaturi. 

Una peste alta, Messi rămâne rege, Mbappe sapă din greu la temelia statuii. Nuş’dece, dar nu-i mai văd împreună la PSG, unde ca peştele pe uscat se zbate şi Neymar... Cred că Mondialul din Qatar va schimba câte ceva prin lumea fotbalului. Nu şi la noi, noi încă mai jucăm cu mingi de cârpă în praful unor uliţe numite stadioane, de unde fotbal?!