Mă bătea gândul să-mi atrag nişte înjurături în plus dinspre cei care se târăsc în genunchi ca să pupe moaştele sfinţilor. Vreo 250 de mii au îngenuncheat la Iaşi, la Sf. Parascheva, alţii o fac pe la alte oase. Greu de înţeles, dar ăştia-s oameni pe care nu-i poţi clinti din credinţa lor că oasele stropite cu apă sfinţită fac bine la sănătate, spor de bani, noroc în dragoste şi copii mulţi. Să fie sănătoşi, să aibă tot ce le poate da povestea unor oase – pentru că de-o poveste e vorba. Una sfinţită cu apă de la robinet.

Am citit apoi o postare a unui tip care spune şi el o poveste: românii care ar fi îngenuncheat târându-se către Occident, părăsindu-şi ţara pe care n-o mai înţeleg, sunt o altă faţă a monedei care defineşte neputinţa de a trăi liber şi demn în ţara în care ne-am născut noi, moşii şi strămoşii. O metaforă care doare mai tare decât oasele îngenuncheaţilor. O metaforă a neputinţei, a fricii, a lipsei de orizont. O metaforă cât viaţa care trece pe lângă noi fără să înţelegem cum şi când se duce.

Dar am mai citit ceva, un text aparţinând unei persoane dragi mie, un domn deloc oarecare numit Dacian Cioloş. Fostul premier scrie scurt şi la obiect despre antagonizarea României: cei de dreapta contra celor de stânga, bisericoşi contra liber cugetători, naţionalişti contra vânduţi străinătăţii, conservatori contra progresişti şi tot aşa, mi-e şi frică să zic „români contra maghiari” (el n-o zice, eu îndrăznesc), pentru că aici e destul loc de antagonizare. Concluzia lui este una de bun simţ comun, adică deloc impresionant: e nevoie de un dialog consistent între categoriile astea antagonice, reprezentând cele două sau mai multe Românii care se bat cap în cap. Dialogul ăsta ar fi principala misiune a societăţii civile în următorii ani, dar repede, înainte de a nu fi prea târziu.

Dacian Cioloş este, spuneam, un om de bun simţ. Tocmai de aceea crede că România poate fi schimbată doar de societatea civilă. A crezut acelaşi lucru şi când a guvernat. Şi n-a rezolvat aproape nimic, pentru că i-a lipsit sprijinul politic indispensabil unei guvernări eficiente. Presiunile societăţii civile asupra celei politice (iată încă un element antagonic definitoriu) nu ajung, e nevoie de schimbarea clasei politice. Bănuiesc că la asta se gândeşte, de fapt, dl. Cioloş. La o schimbare a clasei politice sub presiunea societăţii civile. Dar la asta s-au gândit şi încă se gândesc mulţi, cred că şi „gânditorul de la Cotroceni” a avut damblaua asta în program. Până acum, s-au gândit degeaba, defilăm cu PSD-ALDE în diferite nuanţe cam de prin 1990 încoace. Mult.

Am militat pentru o asemenea schimbare şi cred încă în ea. Doar că sunt mai puţin entuziasmat când văd cât de greu cedează clasa politică profund coruptă şi cât de complicate sunt căile pe care societatea civilă înaintează către ce şi-a propus. Cât de greu apar oameni de valoare, cât de puţin dispuşi sunt la efort şi sacrificiu cei care ar putea reprezenta viitorul ţării, că la prezent mi-e frică să gândesc în termeni realişti când văd „exodul” în genunchi către moaştele unei sfinte.

Am aşteptat mereu „generaţia de mâine” şi-am avut mereu parte de deziluzii majore. Cei care merg în genunchi către fericirea de dincolo de graniţe au renunţat să mai spere că ţara le poate oferi altceva decât corupţie, mocirlă, inutilitate. Aceşti oameni nu mai sunt ai noştri. Încet-încet, ei se despart de România. E o dramă nu doar pentru rudele şi prietenii lor, e o dramă pentru ţară, pentru că sunt peste 4 milioane de români plecaţi afară. În curând, românii care muncesc peste graniţe vor fi la fel de mulţi (sau de puţini...) ca românii care muncesc în ţară. Cei care se chinuie să atingă şi să pupe moaştele sfinţilor sunt avantajaţi, ei au o singură problemă: să atingă moaştele. Iar numărul lor e de la an la an mai mare.

Şi iată cum, d-le Cioloş, mai găsim un antagonism: românii din ţară contra românii din afară. Când veţi decide să coborâţi din înălţimile celeste cu gândul să lucraţi pentru a găsi o direcţie a societăţii civile, încercaţi o experienţă inedită la cozi aproape identice: mergeţi în genunchi către moaştele unor sfinţi şi intraţi apoi în mintea unuia care s-a târât, la fel de demn, dincolo de graniţă, către Viaţă. Şi spuneţi-ne apoi cum v-aţi simţit, ce-aţi aflat, ce-aţi învăţat. Aş recomanda experienţa asta tuturor oamenilor politici care cred că diasporenii sunt nişte pierde-vară trădători de neam, iar pupătorii de moaşte sunt nişte sfinţi în devenire.

Este o Românie antagonică, are dreptate dl. Cioloş, şi nu e primul care observă asta. Problema e că şi antagonismele se cer prioritizate, avem şi-aici nevoie de număr la coadă. „Diasporenii” contra „pupătorii de moaşte” mi se pare o definiţie a neputinţei şi eşecului statului român în 27 de ani de libertate.