Recente studii-barometru efectuate de autorităţi în materie (Edelman Trust Barometer, de pildă) avertizează asupra unui fenomen care poate deveni periculos: scade constant încrederea în guvernele unor state democrate. În schimb, stau bine guvernele autoritare sau dictatoriale.

Pe undeva mi se pare normal, mai ales în actuala situaţie pandemică. Una care a erodat puternic încrederea publică în guvernele democraţiilor. Una care, dacă mă limitez doar la experienţele României, a scos la suprafaţă extremişti, proşti, ticăloşi, hoţi, manipulaţi şi manipulatori. Dar care n-a pus, încă, nimic în loc. Habar n-am dacă ne vom bucura atunci când locul lăsat liber de nişte democraţi slabi, grăbiţi şi neconvingători va fi ocupat de câţiva extremişti de stânga sau de dreapta cu apucături legionare, manipulaţi de socialişti vopsiţi în trei culori.

Mai e o problemă pe care nu ştiu cum s-o judec. Citesc nişte cifre care-mi dau fiori: 99% din populaţia globului trăieşte în condiţii de sărăcie şi lipsuri diverse. Ce mai rămâne, adică acel 1%, dispune de sume uriaşe, pe care nici nu ştii cum să le scrii: 15.000 de miliarde de dolari. Ce faci, frate, cu banii ăştia? Cum poţi trăi cu ei pe cap într-o lume în care milioane de oameni mor de foame şi de boli provocate de foame?!

Nu ştiu ce rol mai joacă în politicile unor guverne echitatea socială. Nu egalitarism, pe care nu îl agreez, ci echitate. Aş crede într-un guvern care este în stare să aplice o politică aparent simplă: de acord să ai tu mai mult decât îţi trebuie, dacă tot eşti mai deştept, mai harnic, mai curajos decât alţii. Dar fă cumva, fă nişte legi care să dea şi oropsiţilor soartei dreptul să trăiască omeneşte, să se bucure, să-şi crească copiii, să viseze, să călătorească.

Empatia şi echitatea socială lipsesc din politicile româneşti. Sub presiunea presei, a publicului sărăcit şi speriat de boli şi războaie, guvernul de strânsură Ciucă-Ciolacu se dau în stambă cu măsuri de ajutorare a românilor care nu mai sunt în stare să plătească preţul uriaş al energiei electrice şi gazului. Va dura câteva luni bunăvoinţa guvernului. Ce facem după? Şi, apropo de titlu, în cine, în ce şi de ce să mai avem încredere?

Pentru că aici nu e vorba despre străinii care vin să ne fure nouă valorile, inteligenţa şi resursele. Aici e vorba despre ticăloşia şi lăcomia unor companii ale statului român, care urcă până la cer, nejustificat, facturile populaţiei. Care produc inflaţie, care produc sărăcie şi neîncredere în statul român.

Am de multe ori senzaţia că ar trebui să-i înţelegem, măcar din această perspectivă, pe bătrânii nostalgici, cei care se duc în fiecare ianuarie la mormântul Ceauşescului şi pun flori, şi-l laudă, şi-l plâng. Viaţa era mai sigură înainte, mai simplă, mai puţin sofisticată, mai urâtă, mai cu lipsuri, mai fără drepturi şi libertăţi, dar... mai sigură. Dacă-i întrebi cum era înainte de 89 îţi vor răspunde în cor: „Nu aveam tot ce ne trebuie, nu aveam TV 24 din 24, nu aveam curent şi apă caldă, dar aveam o leafă sigură, un serviciu asigurat şi nu ne era frică de hoţi sau de ziua de mâine”.

Nostalgicii nu au, cu siguranţă, dreptate, judecarea „epocii de aur” e mult mai complicată decât „leafa şi serviciul”, dar nu-i poţi acuza pe cei care reacţionează dur când văd cât de mult s-au îmbogăţit cei puţini şi cât de tare au sărăcit cei mulţi. Nu-i poţi acuza nici pe cei care îşi cer în stradă drepturile salariale ştirbite de politici guvernamentale nedrepte şi haotice, nici pe cei aflaţi în situaţia de a alege: plătesc factura la gaze şi curent, sau o amân şi cumpăr de mâncare copiilor.

Dar partidele noastre n-au treabă cu „încrederea” decât în ani electorali. Nu suntem într-un asemenea an, şi totuşi ceva se mişcă; guvernul de strânsură şi-a dat seama că gunoiul adunat atâţia ani în spatele uşii începe să pută rău. E nevoie de o mătură solidă şi de nişte măturători capabili să reziste. Să sperăm că de-aia i-a pus Iohannis la Palatul Victoria pe „capabilii” din PSD, PNL şi UDMR: să reziste şi să facă ceva. Să nu le fie frică, să nu vâneze voturi, să facă dreptate şi să încerce, măcar să încerce, câteva măsuri apropiate de visul politic numit „echitate socială”.

Dacă nu ştiţi cum sună asta, întrebaţi-i pe miniştrii şi şefii UDMR. Ei au un exemplu în Ungaria: premierul Viktor Orban. Antipatic, antieuropean, prorus şi greţos personajul, dar cred că tocmai e pe cale să impună în ţara lui, fie şi în an electoral, un tip de echitate socială pe care l-ar agrea masiv şi românii.