Citim, vedem, auzim aceleaşi poveşti cel puţin o dată la patru ani: depolitizarea instituţiilor este absolut necesară, fără depolitizare România nu poate fi întreagă, unită, armonioasă, în rând cu lumea. A zis-o şi preşedintele Iohannis în discursul consacrat Micii Uniri.

Aproape că-mi vine să-l întreb, şi să-i întreb pe cei care vântură ideea ca pe „sfintele moaşte” de la oasele Paraschivei: bă, sunteţi întregi la cap?! Câtă vreme credeţi că va mai înghiţi poporul deştept al României fabula asta cu lupul blând şi mielul turbat?!

Hai să ne lămurim pe concret. Întrebarea esenţială în materie de depolitizare, de „meritocraţie”, este una singură şi ea se pune de vreo 20 de ani, cam de pe vremea stăpânirii Iliescu-Năstase: cine începe depolitizarea asta? Adică cine se sacrifică primul? Cine e liderul care să-şi lase de izbelişte cadrul de nădejde din campania electorală în favoarea unui amărât cu 10 clase pus la comanda unei instituţii a statului de adversarii politici?!

Au venit liberalii la putere, cu alte două partide. Dacă depolitizarea cerută de Iohannis ar începe acum, atunci ar trebui făcute două mişcări importante: să găseşti „merituoşi” în propriile partide – activitate surprinzător de complicată mai ales pentru liberali... – şi să-i găseşti pe adevăraţii impostori din partidele care şi-au pus până acum oamenii în funcţii. Pentru că nu toţi sunt ticăloşi, hoţi, proşti, nepotriviţi.

Asta înseamnă un efort uriaş. Şi timp. Adică nu e o cerinţă care să lase urme semnificative într-un an-doi. Sunt o groază de impostori nedeclaraţi, inactivi, paşnici dar proşti, pe care nu-i ştie nimeni. Ei nu se văd, dar se simt, îi simţim în fiecare zi pe care o petrecem înjurând de mamă, de tată şi de patrie adorată pe cei pe care-i ghicim incompetenţi în călduţe birouri ale statului român. Şi, de asemenea, sunt o mulţime de impostori declaraţi, activi, puşi în înalte funcţii de partidul care, ulterior, a pierdut alegerile.

Să vă dau exemple? Câte vreţi, o să aleg doar câteva la nivel înalt, restul le ştiţi, le trăiţi şi voi pe pielea voastră, oriunde vă aflaţi. Cu cine să încep? Eugen Teodorovici s-a făcut responsabil pe fonduri europene la Curtea de Conturi. O instituţie deplorabilă, neantizată de pesedişti de rangul trei şi de neamurile lor puse în funcţii înalte: Bădălău, Sârbu şi toţi ai lor. Cum să-i mai schimbi pe ăştia? Că nu poţi, nu te lasă legile - tot de fesenişti, pedeserişti şi pesedişti făcute...

Să nu-l uităm pe Florin Iordache, pus în fruntea CES de PSD ca să „cenzureze” orice lege dată de Guvernul liberal. Să n-o uităm pe avocata poporului pesedisto-tăricenist, d-na Renate Weber, să nu uităm conducerile Televiziunii Române şi Consiliului Naţional al Audiovizualului, instituţii-cheie în formarea „caracterului pesedist” al naţiunii...

Nu vă duce mintea câte instituţii inutile păstorite de oameni de partid, 99% pesedişti uitaţi pe funcţii până şi de propriul partid, există în România noastră bugetară atât de săracă. Şi cât de mulţi bani pierde statul român ca să întreţină mii de şefi şi angajaţi cu salarii uriaşe la aceste instituţii absolut inutile.

O întrebare revine mereu: presupunând că se pun de acord cu meritocraţia, care vor fi partidele dispuse să piardă? Oamenii liberalilor au fost daţi afară de pesedişti, apoi liberalii au vrut dreptate şi răzbunare şi i-au dat afară pe pesedişti când au venit la putere – şi tot aşa. Cum credeţi că se poate rupe cercul ăsta vicios?! Instituţiile deconcentrate din judeţe sunt ocupate în marea lor majoritate de „meritocraţi” care răspund la orice ordin al şefilor pesedişti. Îi laşi pe funcţii, ca să nu fii acuzat că politizezi, sau îi schimbi cu liberali, userişti sau udemerişti, asumându-ţi politizarea ca pe un rău necesar?

Un pas esenţial al actualei guvernări ar fi să nu se mai uite la carnetul de partid al posibilului şef. Să le ceară doar onestitate, profesionalism, ştiinţă de carte în domeniul respectiv, muncă şi sacrificii. Meritocraţie, adică. Începând de la prefect şi până la cea mai neînsemnată instituţie a statului în teritoriu. Să-i dea afară pe nepricepuţi şi pe hoţi, dar să-i lase pe cei care-şi fac treaba. Indiferent de partid.

Sunt un visător, este? Nu, nu sunt. Am anunţat la începutul articolului că meritocraţia e doar „o vorbă de dânşii inventată”, care nu va putea fi pusă în practică prea curând. Pentru că lipseşte încrederea, pentru că întreaga clasă politică este într-o uriaşă mocirlă. Şi pentru că nimic nou nu apare sub soarele politicii româneşti, nici un partid nu propune soluţii sincere, curate, fezabile. Nu pomeniţi de AUR că m-apucă râsu’!