Sunt sceptic când vine vorba despre valorile scoase la lumină de patriotismul românesc adevărat, consistent, altul decât cel de paradă, de arătat vulgului credul şi lumii naive. Nu am prea multe exemple de patriotism adevărat din epoca recentă, dacă exceptăm momente irepetabile precum revolta braşovenilor din 1987 sau Revoluţia din decembrie 1989.

De fapt, nu mai cred demult în patriotismul ticluit, pregătit, premeditat, exhibat în faţa poporului degrabă privitor la ecranele televizoarelor. Mi-am dat seama că acest patriotism de paradă este închinat unor scopuri care fac rău României. Şi n-am cum să nu fiu sceptic atunci când văd ideea de patriotism „arestată” de partidele politice, dintre care unul se dă urât de tot în stambă: de AUR e vorba. 

Mare meci de fotbal mic în Andorra. România dă piept cu echipa locală de bucătari şi frizeri, fotbalişti în timpul liber. Ca să începem bine campania pentru calificarea la Europenele din Germania era obligatoriu să-i batem pe andorezi. Drept pentru care, la meciul de sâmbătă seara echipa noastră naţională are parte de susţinerea unei importante tribune româneşti – cred că erau peste 1000 de românaşi acolo.

Examenul Imnului trece cu bine, băieţii noştri îl răcnesc din toţi bojocii, se vede că antrenorul Edi Iordănescu, fiul lui „tata Puiu”, i-a băgat la un curs intensiv de învăţat pe de rost măcar o strofă. Pe teren, anemie la noi, răutate la ei, dar până la urmă îi dovedim. Un meci anost.

Dar în tribune, ce să vezi, bătălii româneşti în toată regula sub faldurile unei lozinci uriaşe: „Uniţi sub tricolor!”. Cine se bate, frate, sub steagul tricolor? Ultraşii românii cu cei unguri aş mai înţelege, sunt destule de împărţit. Dar în Andorra?! Ăia nici măcar galerie nu aveau.

Păi se băteau ai noştri cu ai noştri. Uniţi sub tricolor, se băteau să-şi scoată ochii şi inimile româneşti din piept. Se băteau mânaţi de „propriile valori” în care au fost învăţaţi să creadă: tabăra craioveană snopea galeria ardeleană, iar tabăra străinaşilor căra pumni în gura cetei „miticilor” bucureşteni. Peste toate se auzea acelaşi îndemn frăţesc: „afară, afară cu ungurii din ţară!”. Păi nu eşti ultraş de-ai lui Simion dacă nu-i dai afară pe unguri la un meci cu Andorra...

N-am văzut în viaţa mea un spectacol mai penibil prezentat de fanii unei echipe naţionale în tribunele vreunui stadion din lumea asta. Adică te duci în Andorra, fie şi din Spania sau Franţa, că-s mai aproape, dar nu ai în cap ideea să dai mâna cu ai tăi conaţionali, de oriunde ar veni ei, şi să strigi împreună cu ei „Hai România!”. Nu, nici vorbă, în capul tău pătrat se aude doar ecoul învăţăturilor lui George Simion către ultraşii lui credincioşi: strigaţi, înjuraţi, loviţi, scuipaţi, daţi-i afară pe unguri! Dacă noi, cei de la AUR, putem face toate astea în Parlamentul României şi în alte instituţii importante ale statului român, puteţi şi voi face la fel oriunde în lumea asta, mai ales în tribunele unui stadion de fotbal.

Şi, pentru că n-au avut nişte adversari pe măsură din partea locului, ultraşii uniţi sub tricolorul AUR s-au bătut cu alţi români – nu suficient de uniţi probabil, nu suficient de fideli ideilor promovate în politica mare de liderii AUR din Parlament, de prin teritoriu, de oriunde-i prinde flama. 

Din acest peisaj penibil nu putea lipsi faimoasa lozincă autocritică „Ruşine, ruşine, ruşine să vă fie!”. Nu, nu venea de la andorezi, o strigau nişte români paşnici către alţi români bătăuşi. 

Alt exemplu de patriotism românesc penibil, ofensiv şi periculos ne oferă o senatoare a României, Diana Şoşoacă. Persoana respectivă, supusă slugă a Kremlinului, a trimis în Parlament un proiect de lege care, dacă ar fi votat, ar impune Ucrainei cedarea către România a unor teritorii care au aparţinut vechiului Regat al României. 

Un proiect absolut dement, ca să nu zic tâmpit, câtă vreme urmează pas cu pas retorica Rusiei lui Putin în legătură cu împărţirea teritoriului Ucrainei către ţările vecine, în speţă România, Ungaria, Polonia. Un proiect care ar urma să denunţe Tratatul de cooperare şi bună vecinătate semnat şi legiferat în anul 1997 de guvernele român şi ucrainean. Un proiect inadmisibil chiar într-o situaţie normală în această parte a Europei, dară-mi-te în mijlocul unui război în care România, aliaţii ei europeni şi partenerii strategici americani sprijină independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială a Ucrainei...

Pe ce lume or trăi oamenii ăştia? Întreb nu pentru că aştept un răspuns, ci pentru că mă îngrozeşte ideea că aceşti parlamentari şi oameni politici teoretic importanţi pot vicia conştiinţele a sute de mii, dacă nu milioane de români. Pentru că este foarte posibil ca asemenea personaje sinistre şi alţii ca ei să formeze al doilea partid ca mărime din România după alegerile din 2024. 

Să ne mai mirăm, atunci, că galeria echipei naţionale de fotbal a României este împărţită între bătăuşii lui Simion şi cei ai lui Mititelu? Să ne mai mirăm că românii deştepţi, inteligenţi, meseriaşi de elită pleacă cu miile în fiecare an dintr-o Românie dominată discursiv de „patriotismul” imund al unor partide care au ca reper politicieni precum Simion şi Şoşoacă?!

Să nu ne mai mirăm şi să nu mai vrem ceea ce clasa politică nu poate oferi la această oră. Sentimentul dominant pe care îl instaurează aceşti politicieni într-o bună parte a societăţii româneşti responsabile este acela că suntem definitiv şi iremediabil pierduţi în „şoşosimitatea” unui cuplu politic profund dăunător intereselor vitale ale României.